Harul mantuirii la Fericitul Augustin

Aurelius Augustinus (354-430) a avut o capacitate de neegalat în a-și exprima sentimentele. El a remarcat paradoxul potrivit căruia iubirea, care se află în căutarea fericirii personale, implică în mod necesar o anumită renunțare de sine și suferința de a deveni altcineva. „El a fost un geniu universal. Și totuși nu este atât de rar și, mai ales, atât de important în istoria dezvoltării doctrinei creștine precum este ceea ce crede, propovăduiește și mărturisește Biserica în temeiul cuvântului lui Dumnezeu”1. În Biserica latină, înțelegerea rolului pe care îl are grația (harul) lui Dumnezeu a fost conturată de interacțiunea a trei tradiții. Fiecare a introdus un element specific în doctrina formulată în scrierile lui Augustin, episcopul din Hippo din Africa Romană de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Învățătura lui Augustin a servit drept fundament pentru teologia latină a grației care s-a dezvoltat ulterior. De la tradițiile spiritualismului platonic și ale antimaterialismului gnostic a fost împrumutată convingerea că spiritul uman derivă dintr-o uniune naturală cu principiul divin și e atras către acest principiu, care transcende nu doar limitările lumii trupești, ci și statutul persoanei ca ființă. Ca un prim pas către această uniune, ascetismul eliberează mintea de atașamentul față de amăgirile și plăcerile simțurilor. Contemplarea apropie ființă de Adevărul și Unitatea neschimbate care sunt izvorul adevăratei fericiri. Acest mod de gândire a fost intermediat de Origen (185-254) și s-a reflectat în scrierile contemporanilor mai în vârstă ai lui Augustin, Grigorie din Nissa (330-395)2 și Ambrozie din Milano (339-397). Cea de-a doua tradiție afirmă că toate creaturile, chiar și cele spirituale, sunt prin natura lor diferite de divinitate și pot fi unite cu Dumnezeu numai printr-un exercițiu al alegerii libere, prin care ființa se conformează voinței divine. Omul care ascultă de bună-voie și în totalitate poruncile lui Dumnezeu va fi recompensat printr-o intervenție creatoare, în care Dumnezeu înalță trupul către viața nemuritoare, confirmă voința în binele care a fost ales și transformă spiritul, astfel încât toate dorințele persoanei se împlinesc. Această tradiție pune accentul pe trup și refuză să limiteze speranța fericirii supreme în minte sau în spirit. E posibil ca rădăcinile acestui punct de vedere să se găsească în insistența stoicilor asupra supunerii de bună-voie la voința divină ce guvernează universul. Forma sa creștină e vizibilă în scrierile lui Tertulian (160-220) și Ciprian (m. 258).