Howards End - E. M. Forster

     Romanul a inspirat în 1992 o celebră ecranizare, în regia lui James Ivory, cu Anthony Hopkins, Emma Thompson, Vanessa Redgrave și Helena Bonham Carter în distribuție.      Surorile Margaret și Helen Schlegel continuă tradiția intelectuală a familiei și își petrec timpul frecventînd cercurile artistice și literare londoneze. Familia Wilcox, pe de altă parte, cu totul străină de „viața intelectului și a inimii”, respira mediul necruțător al afacerilor, al „telegramelor și al mîniei”. Helen, mezina nonconformistă, trăiește o scurtă poveste de dragoste cu tînărul Paul Wilcox, repede înăbușită și cu urmări nedorite. Margaret leagă cu mai vîrstnicul Henry, stîlpul de neclintit al familiei Wilcox, o surprinzătoare prietenie care, după moartea neașteptată a soției acestuia, se transformă în dragoste și conduce în cele din urmă la căsătorie. Dar, pe măsură ce îi descoperă și îi admira bărbatului ei firea pragmatică de care are atîta nevoie, din aburii iubirii răsare temerea ce amenința să despartă destinele celor două familii.             Fragment:       “Dar când o văzu pe Evie la intrarea restaurantului, privind cu mândrie în gol, după moda femeilor dinamice, a avut o strângere de inimă. Domnișoara Wilcox se schimbase simțitor de când era logodită. Vocea îi era mai aspră, manierele mai directe și era înclinată să o privească de sus pe fecioara ceva mai prostuță. Margaret era destul de naivă ca să se lase rănița de aceasta. Deprimată de izolarea ei, vedea nu doar case și mobilier, ci și corabia vieții însăși trecând pe lângă ea, cu oameni ca Evie și domnul Cahill la bord.     Există momente când virtutea și înțelepciunea ne părăsesc, și de un astfel de moment a avut parte Margaret la restaurantul Simpson din Strand. Pe când pășea pe scările înguste, dar acoperite cu un covor gros, și intră în salonul restaurantului - unde nenumărate spate de berbec erau împinse pe rotile cărucioarelor pentru servit către funcționarii în așteptare -, capătă convingerea vie, chiar dacă eronată, a propriei sale deșertăciuni. Își dori să nu fi ieșit niciodată din viața ei retrasă, unde nu se întâmplă niciodată nimic, în afară de artă și literatură, și unde nimeni nu se căsătorea niciodată, sau nu reușea să rămână logodit. Apoi a apărut o mică surpriză. Poate că făcea și tatăl parte din grup... da, făcea. Cu un zâmbet de plăcere, înainta să-l salute și sentimentul de singurătate o părăsi.     - M-am gândit să trec și eu, dacă pot. Evie mi-a spus de micul ei plan, așa că m-am repezit și am rezervat o masă. Întotdeauna trebuie mai întâi să te asiguri de masă. Evie, nu te preface că vrei să stai lângă bătrânul tău tată, pentru că nu vrei. Domnișoara Schlegel, veniți lângă mine, fie-vă milă. Vai de mine, dar păreți tare obosită! V-ați preocupat de tinerii dumneavoastră funcționari?     - Nu, de case, a răspuns Margaret, alunecând pe lângă el, în separeu. Sunt flamandă, nu obosită. Am să mănânc cât șapte.     - Foarte bine. Ce vreți să mâncați?     - Plăcintă cu pește, a spus ea după ce a aruncat o privire pe meniu.”