Maurice

Roman ecranizat în 1987, în regia lui James Ivory, cu Hugh Grant, Rupert Graves și James Wilby în rolurile principale.   Scris la începutul secolului trecut, imediat după Howards End, și publicat abia în 1971, Maurice a mers înaintea timpului său prin tema și prin ideea că dragostea dintre doi bărbați poate exista. Petrecîndu-se într-o eleganță lume edwardiană, povestea lui Maurice începe cînd personajul are paisprezece ani. Acțiunea îl urmărește în perioada în care e elev de liceu, apoi student la Cambridge și, în final, angajat la firma familiei. Într-o societate împărțită riguros în clase sociale, personajul principal al romanului e un tînăr obișnuit, convențional, care se integrează perfect, însă această aparență ascunde o realitate cu totul diferită: Maurice e homosexual. Între dorința de a se vindeca de această „boală de care suferă nefericiți ca Oscar Wilde” și aceea de a-și asuma adevărata identitate, Maurice parcurge etapa negării, a constrîngerilor religioase și sociale, a despărțirii și geloziei. Pe fundalul poveștii de dragoste și al conștientizării homosexualității, Maurice se distinge de celelalte romane ale lui Forster prin caracterul intimist și exprimarea radicală a libertății individuale.   Maurice este acum citit și predat în universități din toată lumea. Romanul e remarcabil nu numai pentru frumusețea scriiturii, ci și pentru curajul său… pentru faptul că în el se întrevede un soi de generozitate melancolică: bărbații care iubesc alți bărbați n-aveau cum să fie fericiți în lumea în care trăia Forster, așa că i-a lăsat în grija fanteziei. - The New Yorker   Deși romanul lui Forster urmărește eforturile lui Maurice de a-și ascunde homosexualitatea, de a se «vindeca» de ea și, pînă la urmă, de a și-o accepta, personajul său cheie este de fapt cameleonicul Clive, care-și închipuie că propriile sentimente pentru alți bărbați sînt un moft. Clive întrupează conservatorismul, conformismul, ca să nu mai amintim toate dorințele ascunse, pe care Forster le-a văzut reprimate de societatea engleză a zilelor sale. - The New York Times   Romanul lui Forster lupta pentru o anumită discreție, pentru un spațiu personal, fizic și psihic, aflat dincolo de bătaia oricărui ochi indiscret. La un secol de cînd a fost scris, Maurice pare la fel de actual. - The Guardian Traducere din limba engleză și note de Cornelia Marinescu  Fragment din romanul "Maurice " de E.M. Forster:    „Mai erau alți doi invitați, Chapman și o rudă a decanului, un absolvent de la Trinity pe nume Risley, un tip brunet, înalt și afectat. Când s-au făcut prezentările, Risley a gesticulat excesiv, iar când vorbea – fără oprire – folosea superlative exagerate și prea puțin masculine. În timpul mesei Chapman i-a aruncat lui Maurice o privire și a fremătat din nări, semn că-l invită să facă front comun împotriva nou-venitului. Maurice s-a decis că mai întâi să aștepte. Era tot mai puțin înclinat să facă rău și, în plus, nu era chiar atât de sigur că nu-l place pe Risley, deși nu încăpea îndoială că așa ar fi trebuit și că, într-un minut, chiar avea să o facă. Chapman s-a aventurat așadar de unul singur. Aflând că Risley adora muzica, a început să-l ridiculizeze, zicând „Mie nu-mi place să mă cred superior" și altele de felul ăsta.  — Mie da! — A, da? În cazul acesta, îmi cer scuze. — Haide, Chapman, probabil că ți-e foame, strigă domnul Cornwallis, care își promisese că avea să se distreze în timpul mesei. — Cre' că domnului Risley nu-i e. I-a pierit pofta cu apropourile mele.  Odată așezați, Risley s-a întors spre Maurice și i-a zis chicotind:  — Pur și simplu nu-mi pot imagina nici o replică la așa ceva.  În fiecare frază pe care o rostea, apăsă cu putere pe câte un cuvânt. — Este atât de umilitor. Nu merge să spun „Nu". Nu merge să spun „Da". Ce este de făcut?  — Ce-ar fi să nu spui nimic? zise decanul.  — Să nu spun nimic? Îngrozitor. Trebuie să fii nebun.  — Nu vreau să să fiu indiscret, dar așa vorbești întotdeauna, fără oprire? se interesă Chapman.  Risley răspunse că da.  — Nu obosești niciodată?  — Niciodată.  — Nici pe ceilalți nu-i obosești? — Niciodată.  — Ciudata chestie.  — Doar nu insinuezi că te-am obosit. Nu-i adevărat, nu-i deloc adevărat, se vede că radiezi. — Dacă o fac, nu e mulțumită ție, zise Chapman, care se aprindea repede.  Maurice și decanul au izbucnit în râs.  — Iar ajung într-un impas. Cât de uimitoare sunt piedicile în calea unei conversații plăcute.  — Se pare că tu te descurci mai bine decât majoritatea dintre noi, observă Maurice.  Până atunci nu scosese o vorbă, și vocea, aproape șoptită, dar foarte aspră, îl făcu pe Risley să se înfioare.  — Evident. E punctul meu forțe. Conversația este singurul lucru care mă interesează.  — Vorbești serios?  — Tot ce spun e serios, zise Risley.  Fără să înțeleagă de ce, Maurice a știut că era adevărat. Fusese de la început frapat de seriozitatea cu care vorbea Risley.  — Dar tu vorbești serios?  — Să nu mă întrebi.  — Atunci continua să vorbești până ajungi așa.  — Prostii, bombăni decanul.  Chapman a izbucnit într-un hohot de râs tumultuos și i s-a adresat lui Maurice:  — Și tu crezi că sunt prostii?  Când acesta a prins pontul, i-a răspuns că, firește, faptele sunt mai importante decât vorbele.  — Care e diferența? Cuvintele sunt fapte. Vrei să spui că aceste momente petrecute în odăile lui Cornwallis n-au avut nici un efect asupra ta? Oare ai să uiți vreodată că m-ai cunoscut, de exemplu?  Chapman a mormăit.  — Sigur că nu va uita, așa cum nici tu n-o s-o faci. Și tot mie se spune că faptele contează."