Romanul lui Imogen Robertson - o poveste pătrunzătoare, întunecoasă și opulență din Parisul perioadei Belle Epoque - aduce în prim-plan un complot meșteșugit artistic, detalii istorice bogate și personaje puternice și memorabile. Maud Heighton vine la Paris pentru a învăța să picteze la faimoasa Academie Lafond, dar și pentru a scăpa de constrângerile și sărăcia din micul său oraș natal. Această aventură presupune mult curaj, căci Parisul înghite o mulțime de bani: în vreme ce colegele sale se bucură din plin de strălucirea orașului și de beneficiile unei vieți lejere și boeme, Maud alunecă periculos spre o existență sordidă, pe muchie de cuțit. Fiind pe punctul de a muri de foame și de frig în iarna pariziană, ea acceptă să devină însoțitoarea tinerei și frumoasei Sylvie Morel. Dar aceasta are un secret: dependentă de opiu. Pe măsură ce Maud se afundă tot mai mult în lumea lui Morel - o lume a eleganței și a luxului -, secretele acesteia devin secretele ei. Iar înainte de sosirea Anului Nou, ajunge să se confrunte cu o minciună care o va propulsa direct în întunericul periculos și adânc ce pândește de dincolo de strălucirea orașului luminii. Fragment din romanul "Iarna la Paris" de Imogen Robertson: “Maud nici nu ar fi trebuit să se dea jos din pat, darămite să plece singura din casa din Impasse Guelma. Se oprea din când în când în timp ce se îmbrăca, pentru a se așeza câte o clipă ca să-i treacă starea de slăbiciune. Avea doar hainele în care era îmbrăcată atunci când se înecase. Fuseseră călcate și spălate, dar tot i se păru că pune pe ea, odată cu ele, și apa aceea, așa că începu să tremure. Proptită în spatele lavoarului era o oglindă spartă. O șterse cu un colț al cearșafului și se uită în ea. Ciudat, arată cam așa cum își amintea, doar că era mai slabă la față și avea cearcăne întunecate sub ochi. Efectele pozitive asupra sănătății ei, resimțite în timpul șederii pe Rue de Seine, fuseseră șterse atunci când gazda încercase s-o ucidă. Aproape că zâmbi la acest gând... Apoi începu să-și prindă părul. Mișcările îi erau cunoscute și le făcea mecanic, nu fără să se mire. Cum putea să mai fie totul la fel? Cu toate acestea, degetele îi răsuciră părul negru în grămăjoară obișnuită și ordonată din creștetul capului, iar agrafele o fixară. Trase valiza de sub pat, scoase blocul de desen și întoarse foile goale. Încă era acolo — cartea de vizită a doamnei Prideux. O vârî în buzunar, împreună cu una dintre bancnotele de cincizeci de franci. Pe bulevardul Clichy, un bărbat stătea pe o ladă de ceai întoarsă și cânta la vioară. Pe genunchi i se cocoțase o maimuțică îmbrăcată cu o vestă roșie și având propriul instrument cu arcuș. Un lanț lung se vedea pornind de la gâtul ei până în buzunarul vestei bărbatului. Îl privea, copiindu-i mișcările, atentă și gălăgioasă. Clopotelele tramvaielor răsunau de-a lungul drumului din fața lor. Cerul era cenușiu-portocaliu, iar Maud nu era sigură dacă, din cauza vremii sau a bolii ei, simțea aerul atât de apăsător. Se uită în sus. - Adăpostește-te, domnișoară! îi spuse violonistul. Într-un minut începe furtuna."
