Viața e o potență energetic-spirituală cvasiinfinită. Ea e susceptibilă, spiritual, de o așa de uriașă intensificare, încât fiecare ceas al unei vieți omenești poate cuprinde o eternitate de gânduri și sentimente. Ce e însă a trăi? E singura realitate sublimă la care poate aspira omul. Este eternizarea vieții prin toate mijloacele energiei omenești, întru ritmul spiritual. Este biruința împotriva morții. Este veșnicia în crearea noastră, adică armonizarea noastră cu cosmicul, purtător în esența lui a vieții nepieritoare. Realitatea supremă care condiționează viața omenească ultrabiologică este conflictul dintre individual și social. La început, în „prima zi a creației”, s-a născut socialul: din socializarea spontană, care, fiind inconștientă și luptând de la egal la egal, a biruit elementul inconștient al individualismului biologic. Acest individualism a fost apoi ținut în frâu prin tirania socială a mitului, a limbii, a consuetudinii, a religiei, a războiului. „În a doua zi a creației” s-a născut individualul ultrabiologic: din socializarea prin educație, care, relevând inegalitatea aptitudinilor umane, a dus la selecția personalităților creatoare. Individualismul aristocratic a ținut în frâu socialismul gregar prin tirania voinței unitare, instinctiv organizate, a individului erou, care a impus autoritatea sa, puterea sa, strălucirea sa, garantând siguranța individului slab prin justiție și teroare.
