Idiotul

Întors la Sankt Petersburg după un lung tratament la un sanatoriu din Elveția, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este luat în rîs de înaltă societatea a orașului, care îl socotește sărac cu duhul. Mîșkin se poartă mereu cu o sinceritate stîngace, luată de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. În puritatea lui, Mîșkin se simte atras, din motive diferite, de două femei de situații opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie bună, de care e îndrăgostit, și Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care prințul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspiră. Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotărîrii și al reacției convulsive a umanului față de faptele unei societăți violente care, în lipsa rațiunii, se conduce după instinct și patimi. Deși nemărginirea ei te va copleși, deși te vei rătăci nu doar o dată, deși aterizarea va fi încinsă de atmosfera densă pe care o vei străbate, vei știi, după ce ai petrecut o vreme acolo, de ce merită, măcar o dată pe an să poposești și să trăiești experiențe încofundabile pe planetele lui Dostoievski. (blog.libris.ro)   Carte recomandată de Cristian Teodorescu,  Ioana Chicet Macoveiciuc și George Banu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din cartea "Idiotul" de F.M. Dostoievski "- Indiscutabil, nu există nici un motiv și, desigur, nu avem prea multe în comun. Pentru că, dacă eu sînt prințul Mîșkin, iar soția dumneavoastră se trage din stirpea noastră, asta, se înțelege, nu este un motiv. Înțeleg foarte bine. Însă, totuși, este singurul motiv. Am lipsit din Rusia mai bine de patru ani; de fapt, în ce hal am plecat: aproape că nu eram în toate mințile! Nici atunci nu știam nimic, iar acum cu atît mai puțin. Am nevoie de oameni cumsecade, chiar și o problemă aș avea, dar nu știu unde să mă duc. Încă de la Berlin mi-am zis: „îmi sînt aproape rude, voi începe cu ei; poate că ne vom fi de folos unii altora, ei mie, eu lor, dacă sînt oameni cumsecade". Și am auzit că sînteți oameni cumsecade. - Vă sînt foarte recunoscător, făcu generalul surprins. Dați-mi voie să. vă. întreb: unde ați tras? - Deocamdată n-am tras nicăieri. - Deci de la gară ați venit direct la mine? Cu toate... bagajele? - Bagaje n-am aproape deloc, doar o legăturică cu rufărie, pe care o duc de obicei în mînă. O cameră la hotel pot găsi și diseară. - Deci, aveți de gînd, totuși, să vă luați o cameră la un hotel? - Sigur că da. - Judecind după cuvintele dumneavoastră, am crezut că ați vrut să rămîneți la mine. - Asta s-ar fi putut, dar numai la invitația dumneavoastră. însă, recunosc, n-aș rămîne nici invitat și nu pentru că aș avea un motiv, ci... pentru că așa-i firea mea. - Înseamnă că am făcut foarte bine că nu v-am invitat și nu vă invit. Dați-mi voie, prințe, să le lămuresc pe toate dintr-odată.: întrucît acum cîteva clipe am căzut amîndoi de acord că nici nu poate fi vorba de vreo legătură de rudenie între noi, deși aceasta ar fi fost, firește, foarte măgulitoare pentru mine, rezultă că..." De câțiva ani de zile mi-am propus ca, măcar în perioada verii (când și asaltul nouțăților editoriale e ceva mai redus), măcar în vacanță, să abordez cel puțîn o capodoperă a literaturii universale, a unui autor clasic, să am parte de o experiență de lectură din acelea, de uzură, care îți solicită la maxim memoria, atenția și chiar forța fizică a mâinilor sau a pieptului (dacă citiți întinși un tom cartonat de 600 de pagini, înțelegeți desigur la ce mă refer). N-a fost așadar ușor să mă hotărăsc ce clasic să aleg și mai ales ce să scriu despre el mai apoi, fără să înșir prea multe platitudini și fără să par prea diletant. M-am oprți în cele din urmă la Dostoievski, la Idiotul, mai ales că acest roman fusese reeditat cel mai recent, tot la Polirom, într-o ediție “user-friendly” – de buzunar (deși eu am preferat să parcurg variantă cartonată, ca să simt din plin… greutatea literară). Am ales Idiotul și pentru că, din lecturile mele nu prea numeroase ale romanelor lui Dostoievski, Idiotul a fost și cel care mi-a lăsat o impresie destul de difuză, fără să mai țîn bine minte nici măcar coordonatele generale ale acțiunii. Și asta probabil pentru că prințul Mâșkin mi s-a părut, la vremea primei lecturi, drept unul din cele mai neverosimile și călduțe personaje construite de Dostoievski, un mielușel de sacrificiu cu care nu puteam probabil să mă identific la vârstă adolescenței (o vârstă a revoltei și a protestelor, o vârstă la care rezonam mult mai bine cu răzvrătirea lui Raskolnikov sau a lui Ivan Karamazov). Nu e ușor, evident, să rezumi o acțiunea unui roman care se întinde pe aproape 700 de pagini și care antrenează o mulțime de personaje. În fond, când de apuci de o lucrare a lui Dostoievski lectura capătă proporțiile descoperirii unei planete noi: explorarea lumii vaste care ți se desfășoară necesită timp, răbdare dar și satisfacțiile sunt pe măsură, iar surprizele numeroase. Lumile lui Dostoievski sunt ecosisteme foarte bine dezvoltate și echilibrate, în care fiecare element are rolul și complexitatea sa, nimic nu pare să fie pus de umplutură, să se dovedească doar clei narativ pentru celelate intrigi iar fiecare personaj se dezvăluie drept un microsistem cu propriile lui provocări și legi de funcționare. Respectând parcă, în cel mai înalt grad individualitatea și irepetabilitatea fiecărui protagonist introdus, însuși Dostoievski asumă consecvent faptul că scriitorul trebuie să depună toate eforturile pentru a descoperi nuanțe interesante și instructive chiar și printre persoanele de rând. Acțiunea romanului Idiotul gravitează în jurul ciudatului prinț Mâșkin. Întors din Elveția, acolo unde a urmat un tratament îndelungat, pentru o boală nenumită (categorisită drept idioțenie, un soi de dificultate de a învăța și de a relaționa cu lumea), fără avere și fără renume, protagonistul revine în Rusia și își vizitează rudele îndepărtate din familia generalului Epancin. Modestia și șinceritatea consecvntă ale lui Mâșkin ajung să îi cucerească pe toți cei pe care îi va cunoaște, pregătind în același timp și conflictele majore ale romanului : prin felul lui nevinovat și neatins de tentăția de a judeca semenii, Mâșkin va deveni un soi de duhovnic al multor personaje și va intra, fără voia lui într-o încrengătură de intrigi care îl va marca profund în cele din urmă. Protagonistul nu se va rezuma la statutul de observator rece al evenimentelor din casa Epancinilor și a cunoștințelor lor, ci va deveni un actor disputat, mai ales de două prezențe feminine, pe cât de opuse, pe atât de puternice: Aglaia, mezina familiei Epancin, respectiv Nastasia Filipovna, femeia decăzută în ochii tuturor, scandaloasă în atitudine și în apucături, dar semeață și puternică fără îndoială. Nu întâmplător Mâșkin va oscila, pe parcursul romanului, între aceste două femei, atâta timp cât ele întrupează trăsături la care prințul este cât se poate de sensibil: frumusețea inocentă și frumusețea născută din suferință. Pentru Aglaia, Mâșkin va nutri o fascinăție estetică, în vreme ce pe Filipovna o va iubi cu milă. În mod ironic, în ciuda faptului că este bine inenționat, sincer, empatic, tocmai Mâșkin va fi cel suspectat, pe parcursul romanului, că ar fi escroc, profitor și lipsit de scrupule, până să fie categorisit, cu indulgență, drept un biet idiot (căruia comportamentele bizar de sincere îi sunt scuzabile prin prisma bolii de care suferă). Iar asta pentru că Mâșkin trăiește într-o lume suspicioasă, coruptă și invidioasă, stăpânită de vanitoși calculați, de impulsivi înspăimântători și de arțiști ai ipocriziei. Senin, blând, de o religiozitate adâncă, Mâșkin nu va face față universului pe care vrea să îl descopere, de care vrea să se bucure încă din copilărie, încă din acel moment în care frumusețea lumii i s-a arătat într-un răgaz de grație, în Elveția. Într-o lume în care aparențele sunt ridicate la rang de cult și în care egoismul și comoditatea tronează, trăsătură principală a lui Mâșkin, acea de a oferi întotdeauna adevărul oricui, îl va transforma pe protagonist, așa cum va remarca unul dintre personaje, în cel mai nedrept individ cu puțință. La a doua lectură a romanului, Mâșkin nu mi s-a mai părut însă la fel de utopic, de neverosimil ca prima dată. Deși pare să aibă ceva angelic în el, protagonistul lui Dostoievski nu este totuși o figură hristică, nu e un martir cu o misiune precisă de a mântui umanitatea. El este pur și simplu un personaj care asumă, fără o conștiință mai înaltă ,pe cât de bizar ar părea, sensibilitatea, modestia, sinceritatea, compasiunea drept filtre naturale de interacțiune cu cei din jurul său, fără a avea capacitatea de a alege altceva, de a se… adapta condițiilor potrivnice care îl presează. În acest sens romanul lui Dostoievski construiește un experiment de proporții, cu consecințe mai mult sau mai puțîn previzibile: ce se întâmplă când un asemenea ins care a acceptat în orb pariul inocenței, al încrederii, al virtuții, ajunge în lumea adulților dominată de ambiții, lăcomii și vanități? Vorbim de un experiment literar al cărui mesaj și valabilitate dureroasă rămân cât se poate de actuale . În fond, și astăzi idioții… dostoievskieni sunt la fel de greu de găsit și la fel de bizari probabil, că în vremurile scriitorului rus. Uitasem cum e să-l citești pe Dostoievski. Uitasem de acea lectură-tăvăleală, acele pagini cu care te iei la trântă, acele personaje care te duc pe culmile înflăcărării discursive- pe toate le-am regăsit și în Idiotul (nu lipsesc conversațiile de salon provocatoare, dezbateri pe teme cu greutate- religia, sinuciderea, condamnarea la moarte, liberalismul, dezrădăcinarea, iubirea etc). Deși nemărginirea ei te va copleși, deși te vei rătăci nu doar o dată, deși aterizarea va fi încinsă de atmosfera densă pe care o vei străbate, vei știi, după ce ai petrecut o vreme acolo, de ce merită, măcar o dată pe an să poposești și să trăiești experiențe încofundabile pe planetele lui Dostoievski. IDIOTUL – F.M. Dostoievski – Editura Polirom, 2012 Sever Gulea pentru blog.libris.ro