Iepurii nu mor ne ia prin surprindere: un roman de o mare sensibilitate și profunzime, scris impecabil, cu o construcție riguroasă. Nu mai e vorba de un ucenic, ci de un tînăr maestru: Ștefan Baștovoi. Avem de-a face cu un roman singular în literatura română postbelică. Un «fruct» neașteptat, cu atît mai prețios, al istoriei nemiloase a unei provincii românești, Basarabia, răpită din nou de ruși (sovietici) în 1944.” (Alexandru Mușina)
Perspectiva din care e relatată povestea îi aparține unui copil, școlar în clasa a treia, pionier în R.S.S. Moldovenească. Micul Sasa Vaculovski e ceva mai introvertit decît media și pare a fi persecutat pe nedrept de către învățătoare, ceea ce îl ostracizează în fundul clasei, de unde va aspiră luciferic la premianta din prima bancă, devenită inaccesibilă. Povestea cu iepurii, la care titlul face aluzie, este construită în paralel, pe mai multe planuri. Ea este o parabolă a libertății încătușate, spunînd pe cale aluzivă ceea ce nu se spune pe față în carte: că viața în comunism este o viață încarcerată, că educația prin sloganuri a copiilor este o crimă, că autoritatea și chiar violența învățătoarei față de copiii recalcitranți devin odioase atunci cînd se suprapun celor ale partidului față de clasa muncitoare.
