De ce mitul „bărbatului-vănător" e doar un mit? De ce femeia a fost cea care a jucat rolul esențial în dezvoltarea speciei noastre? Cum am dobândit capacitatea de a compune muzica complexă sau de a citi? Răspunsul la întrebările de bază ale neurologiei se găsește în remarcabilele cercetări asupra creierului și asupra felului în care a evoluat acesta, prezentate în cartea de față în care un neorolog prezintă viziunea sa asupra evoluției – modul în care a evoluat sistemul nostru nervos și cum această evoluție a modelat specia, capacitățile noastre, bolile pe care le avem și calea prin care am ajuns ceea ce suntem azi. Diferite aspecte ale acestei teme sunt ilustrate cu vignete clinice despre niște pacienți interesanți și uneori de-a dreptul stranii, selectate din experiența clinică a autorului. Harold Klawans a fost neurolog și profesor de neurologie și farmacologie la Rush Medical College. A scris numeroase articole și cărți despre tulburările extrapiramidale, neurofarmacologie și istoria medicinei. Potrivit acestei teorii, „bărbatul-vănător" a dezvoltat unelte din ce în ce mai eficiente pentru vânătoare, rezultatul direct fiind supremația asupra restului animalelor. Aceste unelte – concepute de bărbați, folosite de bărbați în cadrul activității masculine a vânătorii – ar fi constituit marele avantaj biologic al omului în lupta pentru supraviețuire. Omul peșterilor și mamutul lanos s-au luptat să supraviețuiască Epocii de Gheață. Omul a reușit. La fel și mamutul lanos. Dar apoi omul a meșterit o armă secretă și, bingo!, s-a zis cu mamutul. Confecționând unelte mai bune, bărbatul a schimbat jocul. Apoi a tras femeia după el, poate nu chiar de păr, dar cu siguranță nu ca pe un partener egal în evoluția speciei. Așa arată un model creat de bărbați, despre bărbați și pentru bărbați. - Harold Klawans CUPRINS: Prefață Partea întâi: Evoluția funcțiilor cognitive 1. În apărarea femeii cavernelor. Fereastra de oportunitate pentru învățare 2. Acea Lucy a mea. Localizarea dominantei manuale și vorbirii 3. Darul vorbirii. Frank Morrell și tratamentul afaziei epileptice dobândite 4. Minerii de la extracțiile de mangan. Preconfigurați pentru mișcare 5. N‑am citit niciodată subtitrarea filmelor care mi‑au plăcut. Arhitectura lecturii 6. Unul dintre aceste obiecte nu se potrivește cu celelalte. Cum a schimbat alfabetizarea creierul . 7. Muzica răsună neîncetat în capul nostru. Dar pe unde vine ea? Partea a doua: Vulnerabilitățile creierului: moartea celulară programată, prionii și durerea 8. Prânzul meu cu Oliver. De ce dimineață aceea a fost diferită de toate celelalte dimineți 9. Două rânduri de creieri. Ceva vechi, ceva „nou" 10. Fenomenul de anticipație. Până la a treia generație și mai departe 11. Pustnicul din Thief River Falls. Despre prima mea întâlnire cu un eponim 12. Vaci nebune și piete nebune. Gheață‑9 și evoluția nondarwinistă a omului și a bolilor 13. Ce s‑o fi întâmplat cu puiul de Neanderthal? Un gând de încheiere Fragment din cartea "În apărarea femeii cavernelor" de Harold Klawans: "Azi, aceia dintre noi, care-și petrec viața încercând să înțeleagă boala Parkinson, acceptă ideea că aceasta nu este atât de idiopatică pe cât credeam la început. Schimbarea concepției noastre vechi a pornit de la un grup de pacienți tineri, de douăzeci de ani, care au făcut un parkinsonism sever și chiar fatal după ce și-au băgat singuri în venă un drog sintetizat special pentru ei. Nu s-a gândit nimeni că ar fi un Parkinson clasic, idiopatic. Ne-am trezit cu un eșantion de pacienți tineri suferind de o boală nouă. Visul oricărui epidemiolog. Un vis care n-ar fi rămas fără rezultate. Parkinsonul acestor pacienți s-a dovedit a fi provocat de o substanță pe care și-au injectat-o, numită MPTP (metil-fenil-tetra-hidropiridină). Descoperirea aceasta, ca o toxină făcută de om poate să producă o boală care mimează clinic cele mai multe (dacă nu toate) dintre trăsăturile esențiale ale Parkinsonului idiopatic, a fost cheia progresului nostru în înțelegerea bolii. În cei doisprezece ani scurși de la momentul primei observații, tot mai multe cercetări au vizat identificarea toxinei sau toxinelor din mediu vinovate de apariția bolii Parkinson. Cu toate acestea, cercetările nu au avut succes și probabil că nici nu vor avea, chiar dacă se bazează pe o abordare epidemiologică. Cercetările au fost practic efectuate la fel ca orice cercetare de tipul acesta. Căutăm suspecți, prin metode de rutină, în cadrul unor abordări tradiționale. Procesul aduce mai mult cu scenele finale din Casablanca decât cu cercetarea inovativă: Ilsa se urcă împreună cu soțul ei în avionul pentru Portugalia. Maiorul Strasser ajunge la aeroport cu intenția de a opri decolarea. Rick însă îI împușcă. După care rămâne cu pistolul fumegând în mână. Apar jandarmii. Aceștia așteaptă ordinele căpitanului Renault. „Căutați-i pe suspecții de serviciu", le spune acesta. Jandarmii pleacă să adune suspecții, și de ce n-ar face-o? Suspecții de serviciu comit rnajoritatea infracțiunilor din Casablanca. Avionul decolează, iar Rick și căpitanul Renault pleacă să se alăture Franței Iibere, o plimbare de o mie șase sute de kilometri. Așadar, cercetarea noastră asupra cauzelor Parkinsonului a ignorat multe caracteristici ale bolii, deoarece acestea îi eliminau din calcul pe „suspecții de serviciu" și metodele noastre obișnuite de evaluare a acestora. Vă reamintesc că suspecții despre care vorbesc nu se găseau Ia aeroport. Și nici nu țineau arme fumegânde în mâini. Orice ipoteză conform căreia una sau mai multe toxine din mediu contribuie semnificativ la apariția Parkinsonului idiopatic trebuie să se confrunte cu o serie de observații. În primul rând, toxina respectivă trebuie să fie prezentă în mediu dinainte de 1817, anul primei descrieri precise a bolii. Asta elimină orice pesticid sau insecticid organic inventat de om. Aceștia nu existau în anii 1880 și 1890, când boala devenise frecvența. Putem arunca la gunoi toate cercetările asupra acestui tip de poluanți. În al doilea rând, din moment ce Parkinsonul apare peste tot în lume, toxina ar trebui să se găsească oriunde. Putem, deci, exclude toxinele care nu se găsesc în toată lumea, cum ar fi manganul. Nu trăim într-o lume de mineri în mine cu mangan și nici de sudori cu electrozi de mangan. Cu alte cuvinte, cauza trebuie să fie ubicua, de vreme ce Parkinsonul idiopatic a fost diagnosticat la indivizi din medii complet diferite. În al treilea rând, toxina nu trebuie să crească în concentrație, din moment ce nu există nicio dovada că prevalența parkinsonismului idiopatic ar fi în creștere."
