În cădere, becurile se aprind

Sunt momente În care Aș vrea să nu ies Prea mult În evidență, Să fiu ca o gămălie de chibrit arsă De câteva zile Și abandonată printre alte resturi, Undeva la capătul oricărei răbdări, Sau ca un bob de nisip Care face parte dintre cele Pe care nici vântul, Nici alți pași, Nici marea Nu le-au atins vreodată, Sau ca un fir de praf care sudează, Uneori, vizibilul de invizibil În camera mea unde viața Îmi transformă tremurul sângelui Într-un pseudonim   Cu care semnează aceeași carte, Ale cărei pagini Devin din ce în ce Mai albe.