In cautarea timpului pierdut: Sodoma si Gomora - Proust

“Sodoma și Gomora I și II, tomu­rile din În că­u­ta­rea tim­pu­lui pier­dut pu­bli­câte în mai 1921 și în apri­lie 1922, au ca tema în­ver­și­u­nea se­xu­ăla. Subiec­tul acesta se afla poate în inima în­tre­gu­lui ro­man al lui Proust, dar ți­tlul Sodoma și Gomora nu s-a im­pus de­cât în tim­pul Primului Război Mon­dial.”  Antoine Compagnon         “Temă «în­ver­și­u­nii se­xu­ale» (Proust pre­feră să nu spună «ho­mo­se­xu­a­li­tate», for­mula ce în­ce­pea să se îm­pună, dar pe care el o ga­seste «prea ger­mă­nică și pe­danță», tra­dusă fi­ind în fran­ceza după zi­a­rele berlineze) apare la Proust, sub o formă mai mult sau mai pu­țin di­recta, mai mult sau mai pu­țin cul­tu­rală (re­fe­rinte recurente la operă, dar și la bi­o­gra­fia lui Baudelaire, la unele ro­mane ale lui Balzac, la Socrate etc.), încă din pri­mele scri­eri.         Această grilă de lec­tură, multă vreme ocultată, ig­no­rată, sau abor­dată doar par­țial, cu ti­mi­di­tate, se do­ve­dește a fi foarte adec­vată și produc­tiva, ca­pa­bila chiar a «con­trola» în­treaga operă a lui Proust. În­ver­și­u­nea sexuală nu nu­mai că este prin­ci­pala cheie pen­tru a în­te­lege ți­pul de sen­și­bi­li­tate proustiana, dar, ca temă, poate fi lo­cul ideal de în­tal­nire în­tre prin­ci­pă­lele ob­se­șii ale vi­zi­u­nii proustiene, ale no­u­lui uni­vers inventat de acesta: maladia, viciul, pro­fa­na­rea.” Irina Mavrodin Fragment din capodopera literară „În căutarea timpului pierdut: Sodoma și Gomora” de Marcel Proust "Și cât de mult se schimbase din acea după-amiază când îl întâlnisem — de fapt cu câteva ore mai devrerne — în cabinetul ducelui de Guermantes! Avusese oare loc cu adevărat între el și prinț o scenă care-l tulburase peste măsură? Dar de ce o astfel de presupunere? Până și cele mai mici eforturi cerute cuiva care este foarte bolnav devin curând pentru el cumplite. Dacă trebuie să îndure, obosit fiind, căldura unui salon însuflețit, chipul i se descompune și i se învinețește stricându-se parcă precum o pară prea coaptă sau o cană cu lapte statut. Mai mult, părul lui Swann se rărise, și, după cum spunea doamna de Guermantes, ar fi avut nevoie, precum o blană care năpârlește, de îngrijiri. Tocmai voiam să străbat salonul unde se fuma și vorbesc lui Swann când, din nefericire, am simțit cum cineva îmi pune mâna pe umăr: „Bună ziua, dragul meu, mă aflu la Paris pentru patruzeci și opt de ore. Am trecut pe la tine, mi s-a spus că ești aici. Așa că ție îți datorează mătușa mea cinstea să mă aibă aici de față". Era Saint-Loup. I-am spus cât de minunată mi se pare acea casă. „Da, seamănă cu un monument istoric. Dar pe mine asta mă plictisește de moarte. Să nu ne așezăm lângă unchiul Palamede, pentru că n-o să mai scăpăm de el. Doamna Mole (căci ea e ultima lui victimă) tocmai a plecat și este cu totul descumpănită. Se pare că era un adevărat spectacol, că nu a părăsit-o nici măcar o singură clipă, că nu s-a dezlipit de ea decât după ce a urcat-o în trăsură. Nu am nimic cu unchiul, numai că găsesc cam ciudat că acel consiliu de familie care s-a arătat întotdeauna atât de sever cu mine este alcătuit tocmai din rudele cele mai desfrânate, începând cu cel mai desfrânat dintre toți, cu unchiul meu Charlus, ce-mi este și tutore, care a avut tot atâtea femei cât și Don Juan și se ține după fuste și la vârsta lui."