In cautarea timpului pierdut: Timpul regasit - Proust

    În "Timpul regăsit" se întâlnesc, se regăsesc, se împletesc între ele precum într‑o țesătură strânsă, toate personajele, toate senzațiile, toate impresiile, toate evidențele memoriei involuntare din volumele anterioare, dar pe un palier superior.     „Cel care și‑a descoperit vocația de scriitor după un îndelungat și dureros periplu – naratorul din În căutarea timpului pierdut, a cărui conștiință auctorială se acutizează și se radicalizează în Timpul regăsit – află brusc că opera pe care urmează să o dea la lumină este purtată de un trup amenințat în fiecare clipă de nenumărate primejdii și a cărui fragilitate pune totodată în pericol clipa de clipă operă. E o descoperire greu suportabilă și care pune scrierea cărții Timpul regăsit sub semnul unei mări urgente. Fraza gâfâie, se precipită, rostogolindu‑și asociațiile inepuizabile, luându‑se parcă la întrecere nu numai cu Timpul, dar și cu moartea, prefigurată în toate acele măști grotești și sinistre ale bătrâneții întâlnite la acea matinee Guermantes pe urzeala căreia este țesută întreaga carte.” - Irina Mavrodin     Fragment din volumul "În căutarea timpului pierdut: Timpul regăsit" de Marcel Proust:     „O rază oblică a soarelui care apunea îmi aminti dintr-o dată un timp la care nu mă mai gândisem niciodată, când, pe când eram foarte mic, mătușa mea Leonie îmbolnăvindu-se, după cum se temea doctorul Percepied, de febră tifoidă, fusesem mutat timp de o săptămână în cămăruța Eulaliei, care dădea spre piața Bisericii, unde pe jos nu era decât o rogojină, iar la fereastră o perdea de percal zumzăind întruna de un soare cu care nu eram obișnuit. Și văzând cum amintirea acestei cămăruțe a unei foste servitoare adaugă dintr-o dată vieții mele trecute o lungă întindere atât de diferită de rest și atât de minunată m-am gândit prin contrast la vidul de impresii pe care îl aduseseră în viața mea petrecerile cele mai somptuoase din palatele cele mai princiare. Singurul lucru oarecum trist din această cameră a Eulaliei era că seara putea fi auzit aici șuieratul trenurilor, din cauza viaductului apropiat. Dar cum știam că aceste sunete erau scoase de niște mașini, ele nu mă speriau, așa cum ar fi putut-o face, într-o epocă preistorică, strigătele scoase de un mamut care s-ar fi plimbat în vecinătate, cu mișcări dezordonate.     Astfel, ajunsesem la concluzia că nu suntem nicidecum liberi în fața operei de artă, că nu o facem după placul nostru, dar că, ea preexistând în raport cu noi, trebuie să o descoperim, pentru că este necesară și totodată ascunsă, așa cum am face cu o lege a naturii. Dar această descoperire pe care arta ne-ar fi putut sili să o facem nu era oare, în fond, descoperirea a ceea ce ar fi trebuit să fie pentru noi lucrul cel mai prețios, și care ne rămâne de obicei pentru totdeauna necunoscut, viața noastră adevărată, realitatea așa cum am simțit-o care diferă în asemenea măsură de ceea ce credem, încât suntem cuprinși de o asemenea fericire când un hazard ne aduce amintirea adevărată? Eram confirmat prin însăși falsitatea artei pretins realiste care nu ar fi atât de mincinoasă dacă nu am fi căpătat în viața obiceiul de a conferi celor ce simțim o exprimare care diferă atât de mult, și pe care după puțin timp o luăm drept realitatea însăși. Simțeam că nu trebuia să mă încurc cu diferitele teorii literare care pentru câtăva vreme mă tulburaseră — mai ales cele pe care critica le dezvoltase în momentul afacerii Dreyfus și pe care le reluase în timpul războiului, și care tindeau să-l „scoată pe artist din turnul său de fildeș", și să trateze subiecte deloc frivole sau sentimentale, zugrăvind mari mișcări muncitorești și, în lipsa mulțimilor, să se ocupe nu de niște personaje trândave și neînsemnate („mărturisesc că reprezentarea acestor persoane inutile îmi este destul de indiferență”, spunea Bloch), ci de nobili intelectuali sau de eroi.”