In Deruta. Doamnele De Marti

Monika Peetz s-a născut în 1963, în Germania. A studiat germanistică, științele comunicării și filozofia la Universitatea din Munchen. După excursuri în advertising, în dramaturgie și în lumea editorială, din 1990 este redactor la Bayerischer Rundfunk în redacția de film, iar din 1998 a devenit autoare de romane cu un imens succes. U N A   P E N T R U   T O A T E ,   T O A T E   P E N T R U   U N A ! Schimbare, schimbare, schimbare! Sătulă de gazele de eșapament și de lipsa locurilor de parcare, Kiki se hotărăște să se mute la țară. Într-o clădire veche, pe malul unui lac, unde să își deschidă o pensiune. Dar cu trei săptămâni înainte de inaugurare, totul era un dezastru. Iar grădina de zarzavaturi bio – doar un pustiu. Fără să stea pe gânduri, Caroline, Eva, Estelle și Judith pornesc în ajutorul lui Kiki și nimeni nu le poate despărți. Cu excepția lui. Un bărbat sarmant, cu agenda încărcată. „Totul rămâne neschimbat“, așa sună promisiunea făcută de doamnele de marți în ziua mutării. Dar lucrurile se schimbaseră cu totul. Aproape pe nesimțite, marțea lor dintotdeauna dispă­ruse cu desăvârșire. Caroline fusese desemnată avocat din oficiu într-un spectaculos dosar de răpire, Estelle era ocupată zi și noapte să își repună soțul în circulație după o criză de slăbiciune, iar Eva se zbătea pe toate fronturile. Când, un SMS de la Kiki le-a făcut să ia o hotărâre fără amânare: „Dacă din întâmplare aveți puțină vreme, mi-ar prinde bine o mână de ajutor. Acum.“ Eva o cunoștea pe Kiki de când abia împlinise optspezece ani și știa că are talentul nemaipomenit să vadă mereu, în toți și în toate, doar partea bună. Mesajul ei putea să însemne doar: E groasă. Am nevoie de ajutor. Imediat. Rahat „tumultul vieții“, rahat „existența ar mai fi avut să-i ofere atâtea“! Ratase de puțin să-și petreacă ultimul ceas al vieții gândindu-se la rufele de călcat. Viața ei era năpădită de nimicuri. Ce-ar fi avut de răspuns la porțile cerești, dacă i s-ar fi pus întrebarea: „A avut viața ta un sens?“ Ce-ar fi avut de răspuns? „Las în urma mea un soț foarte ocupat, patru adolescenți obositori, care știu să fie și foarte agreabili, trei seturi incomplete de chei ale unei case familiale achitate pe jumătate într-o zonă verde și un coș întreg cu rufe de călcat.“ Poate ar fi fost bine să sublinieze că, prin moartea ei, se eliberă una din mult doritele jumătăți de normă din spital. Ideale pentru mamele care doreau să-și continue cariera de medic. – Doamna Seitz, doamna Seitz…, s-a auzit Caroline strigată de o voce agitată, de pe culoar. În aceeași clipă, ușa s-a dat de perete. În birou a intrat ca o furtună o făptură străveziu-lividă, cu pelerina fluturândă și albă la față, ochi negri ca tăciunele și buze liliachii. Pe stafie o chema Noră și era noua ei internă. Avea note extrem de bune și maniere și gusturi care pretindeau înțelegere. Nora își imaginase noua sa carieră ca asistent de avocat sub influența serialelor americane, prin urmare viața de birou de până în prezent o dezamăgea enorm. Prea multe hârtii, prea puțină adrenalină. Caroline nu o văzuse niciodată atât de însuflețită ca acum. Nora agită de zor o scrisoare. Caroline și-a dat seama imediat despre ce era vorba. Un mesaj de amenințare. Încă unul. „Te omor cu mâna mea“, scria pe hârtie cu litere roșii, scurse. – E sânge? a izbucnit Nora, în culmea agitației. I se vedea limpede entuziasmul că în sfârșit se întâmplă ceva ca în CSI (Crime și investigații). – Marker roșu, a spus Caroline, după ce a apropiat scrisoarea de nas. – Pur și simplu nu m-am îndurat să le las acolo, atât de ieftine erau. Ca și cum aș fi bănuit că o să ne alegem cu o piscină acoperită, la prima furtună. Le-a împărțit tuturor articolele viu colorate, de vară, sub cele mai vesele forme. Caroline a primit o rată gonflabilă, Judith un avion, Eva un pește simpatic, prevăzut cu înotătoare. Estelle a avut ghinion. Insula ei miniaturală avea integrat și un palmier, care se cerea și el umflat. – Ultima oară când am suflat, a fost într-un tubuleț, a mărturisit Judith, chicotind. – Pe mine deja m-a luat cu amețeala, s-a plâns Eva după trei respirații. – Este o chestiune de tehnică, i-a sugerat Kiki. – Scutește-ne de detalii, a oprit-o Estelle, gâfâind cu disperare. Apoi a amuțit total. Oxigenul de care creierul ei avea atâta nevoie pentru a produce în continuare replici la fel de tăioase se scurgea în palmierul unui bazin gonflabil pentru copii. „Concediu la umbra palmierilor“ a căpătat în acea clipă un înțeles cu totul nou pentru Estelle.