Este “În gaură” relatarea unei crize sau doar o farsă prin care naratorul își pune în scena propria ratare? Ce este serios și depresiv și ce este comic până la kitsch in acest roman pe cât de simplu, pe atât de tăios? “În gaură” spune povestea unui copywriter politic ce își trăiește criza de la mijlocul vieții în timpul unei alte crize, cea socială. Acțiunea are loc într-un București decăzut, pe fundalul protestelor din 2013 împotriva exploatării de la Roșia Montană. Iată un om captiv al tuturor crizelor posibile, dar mai ales profesionale și amoroase. Ficțiunea pare a fi singura cale de a le depăși. “În gaură” este și un roman despre dorința de a scrie un roman… Fragment din roman: „Noul Paris Evident, n-am putut să adorm. Casa era prea străină. În primele nopți, nu pot ațipi nici în cel mai prietenos hotel. Ajuns într-un loc întâmplător, când totul în viața mea se ducea de râpă, aș fi putut cu atât mai puțin să adorm. Toată noaptea m-am gândit, nu știu de ce, la timpul petrecut în Paris. Mi-am pus chiar pe mobil Fruhling în Paris, o piesă pe care o tot ascultam în perioada aceea. Dispoziția mea nu era însă nostalgică, ci critica. Într-adevăr, creierul îmi funcționa ca un automat al criticii. Am început cu Dumnezeu. Am continuat cu Universul. Era normal, după câtă frustrare acumulasem. Am coborât apoi pe Pământ și m-am stabilit, temporar, la Paris. M-am mirat foarte tare că asemenea gânduri îmi pot trece prin minte noaptea și chiar în acele momente. De obicei, noaptea simțeam o melancolie bolnăvicioasă, apăsătoare. Dar lucrurile se explică. Toată viața am dat vina pe mine pentru ceea ce mi se întâmplă. Nopți la rând mă perpeleam sub plapumă, sfârtecându-mi sufletul! De la o vreme, dau vină pe ce-apuc. Nu știu dacă e mai bine așa. Oricum, nu contează. De când m-am întors din Paris, unde am urmat timp de opt luni un stagiu doctoral, lucrurile au mers din ce în ce mai prost pentru mine. Experiența străinătății mi-a fisurat sistemul de adaptare. Cartierul Latin m-a întors pe dos. A trecut aproape un an de-atunci și n-am reușit să-mi revin. Singurul lucru care mă ajută să mai suport România este gândul de a o părăsi. Cum mă hotărăsc să stau aici, să mă afirm aici, mă apucă nervii, îmi vine să urlu și mă cert cu toată lumea. M-am înscris la doctorat mai mult din întâmplare, la propunerea unui fost coleg de serviciu, care deținea și un post de lector la SNSPA.”
