In jurul Marii Uniri de la 1918

În jurul Mării Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități - Lucian Boia Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă și o doză de mitologie: toate națiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări și de simbolistică eroică, și de o istorie făcută fără prejudecăți, în spiritul unei abordări critice. Cel puțin din partea istoricilor profesioniști! Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracție de evoluțiile globale și totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – și, desigur, istoria încă nu s-a încheiat. Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor și transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toți locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul. România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piața ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzînd la nesfârșit vechiul discurs naționalist. Centenarul Mării Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfășurat între 1914 și 1918. Toți românii, cu puține excepții, ar fi tras atunci într-o singură direcție. Nu e chiar așa! Adevărul, pur și simplu, este mai complex și mai nuanțat. - Lucian Boia Fotografiile de pe coperta Marius Amarie, MNIR. Sceptrul regelui Ferdinand, realizat din aur și argint, după proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a conceput scenariul și scenografia ceremoniilor de încoronare de la Alba Iulia, din 1922. Cele patru tinere în port popular reprezintă noile provincii alături de România reîntregită; lucrătură și pietrele prețioase reflectă designul coroanei reginei Maria și al mantiilor regale, concepute de același artist.  Fragment din cartea "În jurul Mării Uniri de la 1918" de Lucian Boia:    „Totul a ieșit foarte bine, putea să iasă însă cât se poate de rău. Până la urmă, în memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfășurat între 1914 și 1918. Toți românii, cu puține excepții, ar fi tras atunci într-o singură direcție. Nu e chiar așa! Când mi-am propus să privesc mai îndeaproape fenomenul „germanofiliei" acelor ani, ceea ce am găsit, scotocind prin nenumărate fonduri de arhivă, ca și prin presă, foarte diversificată, a vremii, mi-a depășit cu mult așteptările. Cartea mea despre așa-numiții „germanofili" (eticheta aplicată atât partizanilor Germaniei și Austro-Ungariei, cât și adversarilor Rusiei, atât celor care ar fi dorit intrarea României în război alături de Puterile Centrale, cât și adepților neutralității) arată cum nu puțini intelectuali români (inclusiv nume de prim rang) au gândit atunci „altfel". Din teama de Rusia, ca și din dorința eliberării mai întâi a Basarabiei, care părea mai primejduită, în identitatea ei românească, decât Transilvania. Erau, de altfel, și destui "neutraliști", care considerau că România trebuie să se țină deoparte de teribilul măcel. Nu are rost să fie ascuns sau atenuat nici faptul că România a intrat în război total nepregătită, cu o insuficiență înzestrare a armatei și cu un comandament care în primele luni nu s-a dovedit deloc strălucit (ar fi poate un caz de școală despre cum trebuie făcut sau nu trebuie făcut un război). Țara era prinsă de la bun început în capcană: cum să se descurce simultan pe două fronturi: la Carpați și la Dunăre? Campania din 1916 nu putea fi decât pierdută. E drept, anul următor, 1917, a fost martorul unei rezistențe admirabile pe frontul din Moldova (bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz). Reviriment care însă n-a avut cum să împiedice (în condițiile defecțiunii rusești) încheierea dezastruoasei păci separate. În privința pierderilor umane, raportate la totalul populației, România s-a aflat pe unul din primele locuri, dacă nu chiar pe primul, printre țările beligerante (deși a participat efectiv doar la ceva mai mult de un an din cei patru ani cât a durat războiul)."