Inimi cicatrizate

Prefață, fișă biobibliografică și referințe critice de Lucian Pricop   Liniaritatea povestirii, a construcției epice din Inimi cicatrizate dezarmează cititorul, care ar fi fost tentat să empatizeze cu eroul, cu Emanuel, care este creditabil a fi un alter ego al prozatorului. Dacă refuzăm contractul simplificator din relația autor-narator-personaj, o facem pentru că nu evenimentul este cel care contează, nu locul, nu sanatoriul ci scrisul ca act în sine. Blecher (omul) ar fi putut trăi (și dosarul său medical asta ne arată) aceeași experiență terapeutică la Leysin sau la Techirghiol…; cu toate acestea, ar fi scris altfel. Destructurarea epicului, până la insignifianta acțiunii, nu este însă doar o stratagemă la modă în avangardism și suprarealism; acțiunea ar fi invalidat capacitatea redusă de a se mișca a bolnavilor. Aveau nevoie de tot soiul de adjuvanți, mai mult sau mai puțin dedicați și competenți. Pentru Emanuel, ajutoarele sunt de natura umană, precum: medicul Cériez (care-l diagnostichează, îl îmbracă în ghips, îl eliberează din constrângerile imobilității); tatăl (care-i stipendiază tratamentul, condamnându-l la însănătoșire prin tortură); Solange (care iubește tocmai damnațiunea maladivă) etc. Există și ajutoare inanimate, iar gutiera răspunde pe de-a-ntregul condiției de prelungire artificială a umanului: "Gutiera este o invenție care transformă un bolnav într-un om sănătos. Ea cumulează funcțiile patului, a trăsurii și a picioarelor. […] În sanatoriile pentru bolnavii lipsiți de mijloace, unde sălile sunt colective și bolnavii stau în paturi, gutiera nu este utilizată decât pentru plimbarea pe țărmul mării. În anumite hoteluri și vile particulare însă, bolnavul nu părăsește niciodată gutieră. El doarme pe ea, mănâncă pe ea, iese la plimbare pe ea."   De la consultația medicală, în cursul căreia i se descoperă distrugerea unei vertebre și apariția unui abces, Emanuel asistă la un întreg proces de schimbare a lumii exterioare, în fapt, la un conflict între ce știa despre univers și cum credea că sunt stabilite legile firii și ce află din surse incontestabile. Medicii, asistenții, vecinii de palier, casiera de la restaurant îi arătă că "lumea se subțiase straniu", devine "vagă și inconsistența", marginile lucrurilor par a se desprinde ca un fir declanșând un proces de lichefiere "intr-o materie uniform de turbure și cenușie", creând sentimentul inecului ("sala devenise apoasă că acvariumul din salonașul doctorului", "departe, în ape statute și întunecoase plutea solitară și palidă față puhava de crap a casieriței cu privirea lentă a ochiului ei rotund și rece"). Această nouă ordine a lumii se supune rigorilor medicației; dacă își afirmă condiția de falie între real și halucinatoriu, o face cu conștiința pendulării, ceea ce aduce insolitul: bolnavii își duc viața de suferinzi, prizonieri în carcasele lor de gips - de la momentele cele mai banale (masă, cititul, plimbările prin oraș, "seratele" orgiastice ale pacienților) -, dar mimează faptul cotidian. Este un paradox "in a exista totuși și a nu fi cu desăvârșire viu", un fel de regie a "acestui spectacol corect și halucinant". - Lucian Pricop