Florin Lăzărescu este coscenarist al filmului Aferim!, ecranizat în regia lui Radu Jude și cîștigător al Premiului Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ediția 2015. Este unul dintre cei mai traduși autori români, cărțile sale fiind publicate în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară, croată, chineză. „Pe 15 ianuarie 2003, odată cu deschiderea unui site personal, construit de prietenul meu Dan Mască, din Tîrgu Mureș, m-am apucat să țin mai mult în glumă un Jurnal intim online, posibil primul blog din România, prin care doream să desființez imaginea-clișeu că scriitorul e un tip cu capul în nori, cu barbă și mort de mult, care nu are nicio legătură cu realitatea, cu nimicurile vieții. Apoi a început să-mi placă de-a binelea și-am lăsat să curgă poveștile directe, simple, culese de la firul ierbii sau al drumurilor pe care le străbat, despre lumea pe care o văd în jur. Între timp, Jurnalul... a ajuns la mii de pagini «publicate», mai ales pe domeniile mele online, de la lazarescu.reea.net, liternet.ro și suplimentuldecultura.ro și pînă la Facebook sau florinlazarescu.com. Că-i posibil să scot o carte din asta nu m-a putut convinge decît Poliromul. Prin urmare, am «montat» vreo două sute de micropovestiri scrise în ultimii doisprezece ani. Că a ieșit o carte cu cap – eventual și cu coada –numai cititorii pot spune.” (Florin Lăzărescu) „Am remarcat că e cald ca într-o noapte de vară. Am urcat la mine în apartament, m-am schimbat, mi-am scos bicicleta din garaj și am dat o tură de oraș. Și-am prins momentul ăla de spart al tîrgului la Sărbătorile Iașului, cînd puhoaie de oameni se cără acasă, mai cumpără ceva din mers, lăsînd tone de gunoaie în urmă, cînd intervine Poliția Rutieră să organizeze haosul, cînd Sfînta Parascheva rămîne singură și se bucură de miracolul liniștii. S-au terminat artificiile, nu mai e concert în fața Palatului Culturii – dum-dum-dum! a tunat seri la rînd, îi săltă coșciugul Sfintei pe nășălia de lîngă Mitropolie. Doar un film românesc – n-am reușit să-l identific – mai rulă în gol pe ecranul scenei, pe care niște băieți s-au apucat să o demonteze. A și început să plouă, dar tot ca vara. M-am dus și eu acasă. În fața blocului, m-am oprit și am făcut o poză, convins că am prins ultimele minute de toamnă. Dacă ninge mîine, nu mă mir. Cînd am ajuns în casă, după miezul nopții, m-a sunat prietenul Florin din Burdujeni. Oleacă băut, dar nu mult, doar atît cît trebuie: «– Frate, îs într-un bar din Suceava... N-ai să mă crezi... Tocmai m-am întîlnit cu doi călugări tibetani, am vorbit cu ei, stau la taclale aici, lîngă mine... Îs culmea oamenii ăștia din Tibet!... Există o așa magie pe lumea asta... N-o să mă creadă nimeni.» Eu îl cred. Știu că omul a fost în Tibet de unul singur. N-are cum să nu recunoască niște călugări tibetani, magia.” (Florin Lăzărescu)
