În limba latină intervallum înseamnă un loc între două ,,valuri” de pământ, un șanț între două metereze. Soldatul care stă în acest intervallum este, din punct de vedere fizic, plasat între două spații diferite, separate de chiar linia întăriturii – în spate este frontul pe care îl apără, în față este frontul de care se apără. Ca prezență psihică, însă, el acoperă ambele spații – pe primul prin grija de a-l apăra, pe celălalt prin concentrarea tuturor simțurilor în încercarea de a anticipa mișcările inamicului. De fapt, aproape toată atenția lui este concentrată dincolo de linia meterezelor, în spațiul străin, necunoscut, periculos, ce se întinde înaintea sa. Și, în timp ce trupul îi este forțat să stea între două dealuri de pământ, într-un șanț îngust, dar sigur, mintea îi zboară pretutindeni, la vatra de acasă și la moartea ce pândește de undeva, dintr-un loc pe care zadarnic îl scrutează, căci știe că nu o va vedea decât când va fi prea târziu. Gândul îl poartă printre ai săi, pe care-i regăsește într-un trecut reînviat de dor și de dorința de a trăi. *** ...toți trăim într-un intervallum, toți, absolut toți, sfinți și păcătoși, genii și idioți, eroi și lași, bătrâni și copii, toți suntem sortiți să trăim mai simplu sau mai complex experiența intervalului, care este chiar condiția ontologică umană.
