Isihasmul bizantin

Termenul „isihasm” este folosit cu cel puțin patru sensuri: 1. Desemnează fenomenul vieții monahale creștine, bazat pe eremitism, contemplație și „rugăciune curată”, care își găsește pentru prima dată expresia grăitoare în scrierile lui Evagrie Ponticul (secolul IV). Termenul este folosit frecvent cu acest sens în scrierile patristice și în legislația civilă (de exemplu, Iustinian, Novellae, 5, 3). 2. Autorii moderni îl asociază cu metodele psihosomatice de rugăciune, atestate formal doar în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Aceste practici au constituit una din problemele dezbătute în controversa dintre Varlaam și Palama, dar „isihasmul” ca atare nu poate fi cu siguranță redus la practica celor pe care Varlaam îi numea cu dispreț ομφαλοψυχοι („oameni cu sufletul în buric”). 3. Termenul „isihasm” este frecvent folosit ca sinonim pentru „palamism”, adică sistemul de concepții creat de Grigorie Palamă pentru a explica și apără experiența spirituală a isihaștilor, care se întemeiază pe distincția dintre „esență” transcendență și „energiile” necreate datorită cărora Dumnezeu poate deveni cunoscut omului prin Hristos. 4. În fine, există astăzi conceptul de „isihasm politic” care desemnează o ideologie socială, culturală și politică, ce își are originea în Bizanț și a avut o influență decisivă asupra dezvoltării sociale și artistice a slavilor de sud și a rușilor. (John Meyendorff)