Orice lucru are „pricina începăturii“ lui, cum ar spune autorul Istoriei ieroglifice. O ediție este, și ea, la urma urmelor, un lucru. Deci și această ediție – care (aș vrea să mă îndoiesc) va stârni indignarea unora și va face să le scăpere maniile polemice – are „pricina începăturii“ ei. Mai bine zis, „pricinile începăturilor“ ei, pentru că au fost mai multe. De prima „pricina“ și primul vinovat (dar nu singurul) este George Călinescu, incomparabilul George Călinescu, care scrie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 41), referindu-se la întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir: „Oricata erudiție ar avea Cantemir, operele lui informative nu mai impun în literatura unei epoci de remarcabilă sporire a culturii, în care, fără daruri deosebite, învățătura se banalizează. Numele lui rămâne prin Divan și prin Istoria ieroglifică, opere necitite, rău editate, socotite ilizibile și pedante de către istoricii care adună inextricabile pagini pentru operația inutilă a datării scrierilor“. Și continuă, după trei pagini, afirmând categoric, și ulterior și demonstrând, valoarea literară a Istoriei ieroglifice: „Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice“. Și, câteva rânduri mai departe, pe aceeași pagină 44: „Toți cei care au răsfoit Istoria ieroglifică s-au interesat numai de substratul istoric, luând în serios, ca document, fiece punct 1. Totuși, chiar fără cifru, punctul de plecare e bătător la ochi și oricine vede că, fără a destăinui mult peste ceea ce se știe, romancierul s-a complăcut în ficțiune.“
