Istoria ilustrata a fascismului

Născut la sfârșitul Primului Război Mondial, fascismul s-a afirmat că mișcare de masă al cărei principal obiectiv era să ajungă la conducerea tării distrugând democrația parlamentară. În octombrie 1922, când Benito Mussolini a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern după "Marșul asupra Romei" al trupelor de asalt fasciste, în Italia s-a produs o schimbare de importanță istorică: sfârșitul statului liberal și al instituțiilor sale reprezentative. Pe lângă organizarea corporatistă a societății, care a anulat libertatea sindicatelor și a extins intervenția statului asupra fiecărui domeniu al vieții, fascismul a introdus un nou stil politic și noile mituri colective ale unei religii laice care își propunea să creeze un "om nou". Intenția lui Mussolini și a conducătorilor regimului a fost contopirea individului cu comunitatea națională, prin intermediul instrumentelor propagandei și al unei concepții totalitare asupra politicii, care nu lasă loc disidenței și opoziției. La vârf se află figura Ducelui, în jurul căruia s-a agregat un "consens" obținut prin înregimentarea italienilor, care încă din copilărie erau puși sub controlul statului și al Partidului Național Fascist. Fascismul italian a fost și un model care a cunoscut, în anii 1930, o răspândire europeană. Inspirată din mitul puterii, politica sa a culminat cu războiul din Ethiopia, cu intervenția în sprijinul rebeliunii lui Franco în Spania și cu alianța politico-militară cu Germania nazistă. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Italia alesese deja pe ce front va lupta: a intervenit alături de Germania și a fost înfrântă de armatele Aliaților. "Lovitura de stat" care în 1943 a marcat căderea lui Mussolini n-a reprezentat însă și sfârșitul fascismului. Apărută ca reacție la "trădarea monarhiei", Republica de la Salň o tentativă extremă și tragică de întoarcere la un "fascism al originilor" s-a bazat pe forța militară germană și a declanșat războiul civil, care s-a încheiat prin împușcarea lui Mussolini în aprilie 1945. Dar și după moartea întemeietorului său, fascismul a continuat să-și întindă umbra asupra istoriei recente a Italiei republicane, odată cu nașterea Mișcării Sociale Italiene și a terorismului de origine "neagra", care a beneficiat de acoperirea serviciilor secrete. Fragment din carte: "ITALIA A CÂȘTIGAT RĂZBOIUL, DAR A PIERDUT PACEA... Mitul „victoriei mutilate" a fost răspândit de locuitorii orașului Fiume și naționaliști și amplificat de fasciști. Italia victorioasă n-a obținut ce se aștepta de la tratatele de pace. Pactul de la Londra din aprilie 1915 (semnat fără știrea Parlamentului) legase intervenția în război alături de Franța și Anglia de cedarea unor teritorii: Trentino, sudul Tirolului, Venezia Giulia, Istria (dar nu și Fiume), nordul Dalmației și insulele din fața acesteia. Un asemenea acord este depășit de fapte în 1918, mai ales după enunțarea celor „14 Puncte" ale președintelui american Woodrow Wilson. În acestea erau reclamate, printre altele, publicarea tratatelor, reducerea armamentelor, reglementarea chestiunii coloniale și rectificarea granițelor italiene potrivit principiului naționalităților. Nerespectate în cazul Tirolului, atribuit Italiei, dar în mod clar „german", acestea au fost în schimb aplicate în cazul Dalmației și Istriei, înglobate în noul regat al lugoslaviei după fărâmițarea Imperiului Austro-Ungar. „Pacifismul" lui Wilson, care în Italia s-a bucurat de succes chiar și în rândul pacifiștilor moderați, nu l-a făcut pe ministrul Afacerilor Externe Sidney Sonnino să adopte o poziție mai moderată. Refuzul de a participa la Versailles la tratativele pentru redefinirea ordinii europene — concluzionată fără a respecta principiul autonomiei popoarelor, precum în cazul Imperiului Otoman — a pus Italia în fața faptului împlinit. Guvernul Nitti ratifică tratatele de pace și rezolvă problema orașului Fiume prin Tratatul de la Rapallo din 1920. Dar, potrivit retoricii fasciste, Italia a pierdut pacea din cauza ignoranței „vechii" lumi politice liberale. "