Istoria lui Ștefan cel Mare. Pentru poporul român - Povestită neamului românesc
În ziua de 2 Iulie 1504 Ștefan-Vodă cel Mare se stingea de o moarte blîndă la Suceava, în desăvîrșită pace măreață ce se boltia asupra întregei teri pe stîlpii puternici ai biruinților sale. Pentru cea din urmă oară porțile cetății se deschideau înnaintea acelui ce luptase bărbătește cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de ursinic și aur, unii bătrîni ca și stăpînul adormit, ceilalți în toată puterea vristei sau în avîntul încrezător al tinerețelor, încunjurau sicriul înfășurat în scumpe stofe. Sulițile ostașilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zîmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăție, în drumul spre mănăstirea Putnei. Din turnul de strajă de asupra porții clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, supt mitrele scînteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit și el, al Terii-de-jos, episcopul de Rădăuți, egumenii cari putuse să se încingă pentru această lungă cale, primiau în cîntările iertării de păcate pe stăpînul tuturora. Veșnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniții umbria tot mai mult fața poruncitoare, acum înseninată, și pletele albe, rare ale bătrînului. Și, pe cînd lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunată lespede de marmură săpată pecetluia micul mormînt în care încăpuse totuși rămășițele celui Mare. - Prefață
