Poezia lui Carmen Dragomir poartă în ea fiorul liric al romantismului, un romantism exacerbat, izvorât dintr-o intensă trăire personală. De fapt toată cartea se constituie într-o electrocardiogramă în care bătăile inimii intră în cadența stărilor ei sufletești, inegale și nestăpânite, purtând amprenta unui diagnostic implacabil: iubirea. Astfel de poezii sunt foarte gustate de un public larg, poate mai puțin cunoscător în profimzime a artei Iirice, dar care rezonează cu acestea, pentru că, nu-i așa, ce inima nu pâlpită în fața unei povesti de iubire atât de înflăcărate? Un factor important al poeziilor din acest volum este timpul, mai exact momentul scrierii lor, fiecare dintre ele fiind o clipă smulsă din frumoasa ei trăire. Astfel, după o poezie în care își strigă fericirea, pot apărea imediat altele în care își strigă dorul, dorința sau dezamăgirea, inducând parcă o oarecare labilitate emoțională. Împărțindu-și iubirea între cea laică și cea divină, multe din poeziile sale poartă amprenta celei din urmă, astfel, inspirată din textele biblice, autoarea vine cu un ciclu de poezii într-o răstălmăcire inedită a sufletului ei, ca un crez care îi călăuzește viața. În încheiere, poeziile lui Carmen Dragomir pot constitui o lectură relaxantă, la ceas de seară, în așteptarea persoanei dragi, umplându-ți sufletul cu înflăcărarea iubirii ei frumoase. - Căprar Florin
