În lunile de dinaintea revoluției franchiste, tînăra croitoreasă Șira Quiroga părăsește Madridul, minată de nemărginită iubire pentru un bărbat aproape necunoscut. Se stabilește împreună cu acesta în Tanger, oraș monden, exotic și vibrînd de pasiune, unde i se întîmplă ceva de neimaginat. Căci aici va fi Șira și trădată, și părăsită. Așa se naște romanul Iubirile croitoresei, o aventură pasionantă, trăită în saloane haute couture și hoteluri de lux, unde conspirațiile politice și neștiutele misiuni ale serviciilor secrete se împletesc cu loialitatea față de cei apropiați și forța de neînfrînt a dragostei.
Bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vîndute! Romanul a fost adaptat pentru TV, într-o serie de 13 episoade care se vor difuza la începutul anului 2014 în România, la Euforia TV.
Fragment din romanul "Iubirile croitoresei" de Maria Duenas:
„Primele zile au trecut în zbor. Trudeam fără preget și ieșeam foarte puțin, abia cât să fac o scurtă plimbare la căderea serii. Întâlneam îndeobște vecini: mama și fiul de la ușa din față, ținându-se de braț, doi sau trei dintre copiii de deasupra, care coborau scara în goana mare, ori câte o doamnă grăbită să intre în casă, unde era așteptată pentru a pregăti cina familiei. O singură umbră mi-a întunecat treaba în prima săptămână: blestematul de costum de tenis. Am trimis-o pe Jamilă cu un bilețel pe Strada Luneta: „Am nevoie de reviste cu modele de costume de tenis. Chiar și vechi".
- Duamnă Candelaria spus Jamila vine mâine.
Jamila s-a dus a doua zi la pensiune și a revenit cu un teanc de reviste pe care abia îl putea duce în brațe.
- Duamnă Candelaria spus că dimișoara Șira privește revistele astea mai întâi, m-a informat cu dulceață în glas în spaniola ei stângace.
Era îmbujorată de atâta grabă, debordă de energie și iluzii. Într-un fel, îmi amintea de mine în primii ani de muncă la atelierul din Strada Zurbano, când trebuia doar să alerg de colo-colo cu comisioane și comenzi, străbătând străzile sprintenă și fără griji, ca o pisicuță maidaneză, profitând de orice mică distracție ce-mi îngăduia să zăbovesc câteva minute peste ora de întoarcere și să mă încui cât mai târziu cu putință între patru pereți. Nostalgia mă amenință cu loviturile ei, dar știam să mă feresc la vreme și să mă fofilez, eschivându-mă grațios: învățasem arta fugii și o practicăm ori de câte ori îi presimțeam amenințarea în apropiere.
Am răsfoit cu nerăbdare revistele. Toate vechi, inulte foarte ponosite, unele chiar fără coperte. Puține de modă, cele mai multe pe teme generale. Câteva din Franța, majoritatea din Spania sau chiar din Protectorat: La Esfera, Blanco y Negro, Nuevo Mundo, Marruecos Grafico, Ketama. Multe pagini aveau colțurile îndoite; Candelaria le răsfoise, poate, la iuțeală și-mi marcase unele. Le-am deschis și n-am zărit nimic din ceea ce așteptam. Într-o poză, două doamne date cu briantină, în alb din cap până-n picioare și ținând fiecare în mâna stângă o rachetă, dădeau mâna peste o plasă. În altă imagine, un grup de femei foarte elegante aplaudau un jucător de tenis căruia i se înmână un trofeu. Mi-am dat seama că în bilețelul trimis Candelăriei nu pomenisem că era un costum de tenis pentru femei. Eram gata s-o chem pe Jamilă și s-o trimit iar la pensiunea de pe Strada Luneta, când am scos un strigăt de bucurie. În a treia dintre revistele marcate apărea chiar ceea ce-mi trebuia. Un amplu reportaj prezența o jucătoare de tenis cu un jerseu deschis la culoare și un soi de fustă din două părți, o fustă obișnuită și un pantalon amplu: ceva ce nu mai văzusem în viața mea, ca și, mai mult decât probabil, majoritatea cititorilor acelei reviste, dacă judecăm după cât de amănunțit reproduceau acele poze echipamentul femeii.
Textul era în franceză și abia l-am priceput, dar pomenea de multe ori de jucătoarea de tenis Lili Alvarez, de designera Elsa Schiaparelli, de un loc numit Wimbledon. În ciuda bucuriei de a găsi câteva indicii după care să lucrez, m-a cuprins teama. Am închis revista și am cercetat-o pe îndelete. Era veche, îngălbenită. Am căutat anul. 1931. Lipsea ultima copertă, avea urme de umezeală pe margini și câteva pagini rupte. M-a copleșit spaima. Nu puteam să-i arăt vechitura aia nemțoaicei și să-i cer părerea despre costum; riscam să-mi distrug faima de croitoreasă distinsă, deținătoare a celor mai recente tendințe. Umblam nervoasă prin casă, încercând să găsesc o ieșire, o strategie, orice m-ar fi ajutat să depășesc situația.”
