Deși se ținea departe de vâltoarea politică a acelor ani – începutul stalinismului – era suficient de perspicace și bine dotat cu simțul ironiei pentru a nu ocoli în totalitate atât de tentantele și extrem de sugestivele paralele și imitații cu clișeele vremii, chiar dacă adesea nu erau decât în limbaj și în capul lui. în felul meu, scriu și eu un fel de istorie contemporană! își spunea Paul, jucăuș ca un copil, amuzându-se în capul lui, formele sale de odihnă și de vacanță adultă, după propriile sale expresii. Această ironie a unei alte istorii contemporane deveni pentru el, pentru Paul, în primul rând, și apoi, mai târziu, după ample convulsii, și pentru membrii Cercului, o realitate tot mai gravă. Istoria, dacă există, ca știința sau artă, cum vreți, nu e aproape niciodată unică. Singură, ca o catapeteasmă de biserică. Ea, cea oficială cel puțin, își aruncă umbrele ei puternice prin toate ungherele realității. Sau se pardosește, pur și simplu, cu o alta, care tinde să o nege pe cea publică, acceptată, clamată. și care, uneori, iese, apoi, că o modestă și încăpățânată apă, pânză freatică, înzestrată cu un singular geniu sau noroc, la suprafață, adică devine ea însăși, din anonimă, subterană, impostoarea etc., cea reală. Cea veridică! Mă rog, pentru o altă generație sau pentru un timp. Care timp?! Cine ar putea spune... Nicolae Breban
