Jurnalul diavolului

    Jurnalul diavolului este o captivantă intrigă polițistă despre dispariția jurnalului intim al lui Alfred Rosenberg, filosoful „de curte" al lui Adolf Hitler, străbătând culoarele ascunse ale istoriei pentru a oferi o istorisire deopotrivă originală și șocantă a ascensiunii naziștilor la putere și a originilor Holocaustului. Personaj influent încă de la bun început în „camarila" lui Hitler, Alfred Rosenberg și-a câștigat reputația răspândind idei otrăvite despre evreimea germană. Jurnalul lui Rosenberg a fost descoperit la sfârșitul războiului într-un castel bavarez. Procurorii l-au studiat pe durata proceselor de la Nurnberg, însă acesta a dispărut în mod misterios după judecarea, condamnarea și execuția lui Rosenberg. Robert K. Wittman a aflat de existența jurnalului în 2001, pe când lucra ca agent F.B.I. și consultant privat specializat în recuperarea obiectelor cu valoare istorică. La acea dată a fost contactat de arhivistul-șef al Muzeului Holocaustului din SUA, care l-a informat că cineva încerca să vândă jurnalul pe mai bine de-un milion de dolari. Telefonul a declanșat o vânătoare pe parcursul a zece ani, purtându-i pe cei doi pe cărări întortocheate, pe care au întâlnit două secretare octogenare, un profesor excentric și un gunoier oportunist.      Fragment din volumul "Jurnalul diavolului" de Robert K. Wittman și David Kinney:     „Adolf Hitler și Alfred Rosenberg aveau multe în comun. Deși copilăriseră în afara țării, amândoi erau pătrunși de mitologia eroică a Germaniei. Amândoi rămăseseră orfani de tineri. Amândoi păreau mai interesați de desen, lectura reverii în miezul zilei decât să-și urmeze carierele în arhitectură. În tinerețe, amândoi fuseseră nevoiți să apeleze la cantine sociale pentru a-și potoli foamea. La scurtă vreme după ce s-au cunoscut, și-au dat seama că împărtășesc aceleași viziuni despre problemele presante ale societății germane: caracterul distructiv al bisericii, pericolul comunismului și amenințarea evreiască.     Hitler s-a născut în Braunau, Austria, și a copilărit la periferia orașului Linz. Era cu patru ani mai în vârstă decât Rosenberg. S-a mutat la Viena, unde a încercat să intre la Academia Vieneză de Arte Frumoase, însă fără succes. („Probă la desen nesatisfăcătoare. Prea puține capete", a fost concluzia examinatorului.) A început să ducă o existență boemă. Spre sfârșitul lui 1909, Hitler locuia într-un adăpost pentru nevoiași, slăbit și murdar. Cu ajutorul unor bani primiți de la mătușa lui și al veniturilor modeste făcute din vânzarea tablourilor prin birturile vieneze, Hitler a reușit să se întrețină până a intrat în posesia averii tatălui său în 1913, la vârsta de 24 de ani.     În acea primăvară, Hitler a plecat la Munchen, unde a închiriat o odaie deasupra unei prăvălii de la marginea de vest a cartierului artiștilor și a trecut la vânzarea picturilor reprezentând principalele puncte de atracție ale orașului: berăria Hofbrauhaus, catedrala gotică Frauenkirche, sau Alter Hof, reședința din urmă cu secole a împăraților Sfântului Imperiu Roman. S-a îndrăgostit de patria sa adoptivă. „Orașul mi-era atât de familiar, de parcă trăisem acolo de ani de zile", scria Hitler mai târziu.     Prejudecățile sale de ordin comun nu luaseră încă forma ideologiei care avea să schimbe la față întreaga Europă. Încă de pe vremea când locuia în Tinz, Hitler îmbrățișase naționalismul antisemit și anticatolic propovăduit de politicianul austriac Georg Ritter von Schnerer. Sărăcia în care trăise la Viena, un oraș cosmopolit, nu făcuse decât să-i întărească aceste convingeri. Primarul din Munchen, Karl Lueger, era un antisemit sadea, iar chioșcurile de presă erau ticsite cu ziare extremiste ce prezentau evreii drept corupți și depravați. Adeziunea sa la propaganda antisemită nu l-a împiedicat însă să-și vândă picturile negustorilor evrei și nici să-i ofere un tablou doctorului evreu care s-a îngrijit de mama să aflată pe patul de moarte. Reinhold Hanisch, care l-a cunoscut pe Hitler în adăpostul din Viena și l-a ajutat să-și vândă picturile pe stradă, avea să scrie mai târziu în scurtele sale memorii că Hitler se înțelegea de minune cu evreii din Viena. Vorbise apreciativ despre poporul evreu și lăudase contribuțiile acestuia la cultura mondială.     Hitler reușise să se sustragă de la serviciul militar austriac, care era obligatoriu. Dimpotrivă, la izbucnirea Marelui Război s-a înrolat din proprie inițiativă în armata bavareză. În frenezia ce-a precedat confruntările, autoritățile germane nu au reușit să-i determine naționalitatea. Pe durata războiului, Hitler a făcut curierat între comandament și front, unde măcelul generalizat l-a obișnuit cu moartea și suferința. De două ori a fost decorat cu Crucea de Fier și tot de două ori a fost rănit. Își îndrăgea camarazii de luptă, care-l porecliseră „Artistul" și se minunau de ciudățeniile sale: nu bea și nu fuma, nu primea scrisori și își petrecea mai tot timpul adâncit în lectură.     În octombrie 1918 a fost rănit la ochi în urma unui asalt cu iperită, în apropiere de Ypres, Belgia, și apoi a fost internat la un spital din Pasewalk, la 136 de kilometri de Berlin, unde a petrecut ultimele luni ale războiului. Hitler s-a întors la Munchen pe 21 noiembrie, cu două săptămâni înaintea lui Rosenberg.”