Cartea Jurnalul primei mele morti PDF

    Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.     „Aceasta este o carte. Nu vă luați după spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu cărți. Aceasta este o carte pe care o veți iubi, asta după ce veți trece prin a vă plăcea foarte mult, a nu o putea lăsa din mână, a intra în panică atunci când n-o găsiți pe noptieră, pe masă ori în geantă, a cîta din ea, a zâmbi la amintirea anumitor pasaje și alte manifestări ale îndrăgostirii la prima vedere. O veți iubi, vă va obseda și o veți și visa. Nu așa se manifestă o iubire omenească adevărată?“ (Ana Barton)      Fragment din volum:       „Câteva ore mai târziu, știam că voi muri în curând. Dar mai aveam o vară de trăit. Și cumva speram să o trăiesc cu El și apoi să mor. Să mergem în Vamă. Eu să dansez descultă și în tricou și slipi. Fără sutien. Cu părul încă ud și lipicios. Plină de sare. Să mă învârt cu ochii Închiși. Iar el să bea a zecea bere și să mă privească. Și dintr-odată să se ridice și să mă ia la dans. Să dansăm pe plajă, amândoi, și să se pună în genunchi și să îmi spună „te cam iubesc". Și de abia atunci să deschid ochii și să văd că-i aproape apus și viața adevărată de abia atunci începe. Cel puțin în Vamă.     Dar nu a fost să fie. Mor înainte de vară. Pentru că nu mai contează. Păcat. Dacă am fi rămas împreună, aș fi putut continua să iubesc viața. Și acum o iubesc. Bineînțeles. Dar nu mai suport durerea. Se poate și asta, știi. Ce? Crezi că aia de vor să fie eutanasiați nu o iubesc? Ba bine că nu. Ar da orice să mai trăiască. Dar știu că nu ar putea să se bucure de ea, deși o iubesc, din cauza durerii. Ca Arkan. Cum să nu îl omor? Toată ziua a urlat de durere. Și iubea viața. Și pe Rebecca. Și pe noi. Și mâncarea. Nu aia de câini. Carnea. Și ciorbă. Era ciorbar. Ciorba cu pâine. Așa s-a făcut mândrețe de boxer maro, cu botul negru și pată albă pe piept. Bot strâmb și limba lungă. A trăit trei ani. Bine că i-a trăit și pe aia. Nu ar fi rezistat atât dacă frate-mio nu îl alegea tocmai pe el. Noi, oamenii, mereu avem impresia că putem păcăli sau înfrânge natura. Suntem proști. Nu a murit atunci. A murit după trei ani."