Stilul scriitoricesc al Ioanei Duda este devorator și incisiv, mușcând cu o îmbietoare sălbăticie pin intermediul unor personaje care chiar reușesc să trăiască cu adevărat la o intensitate arzătoare, care își clocotește întâmplările într-un ritm amețitor, cel al orbitoarelor înălțimi.
În ” Jurnalul primei mele morți”, carte apărută la Editura Herg Benet în anul 2016, autoarea plămădește un personaj aparte, pe Valentina, o femeie de 32 de ani care se hotărăște să se sinucidă în ziua următoare înfiripării acestei idei.
Trăgându-și suculenta sevă din premisa așteptării înfăptuirii aceste hotărâri, Ioana Duda concepe un dialog între personajul principal și îngerul său păzitor, într-o rememorare a faptelor cu un iz de bilanț care oscilează între nostalgie și regret, între preaplinul anumitor amintiri și abisul unor întâmplări neconsumate întru totul cu adevărat.
Cuvintele și necuvintele dor cumplit, lăsând în urma lor răniri și maltratări de clipe, totul învârtindu-se în jurul celui mai pur și mai solicitant sentiment din lume, iubirea. doar că, pentru Valentina, iubirea nu a fost întotdeauna pură, nealterată și sinceră, lăsând în urmă dâra fetidă a unor partide de sex, gistul amar al promisiunilor înșelătoare și visele care nu au reușit să zboare doar cu o jumătate de aripă.
Rememorările Valentinei au nuanța tentației redescoperirii propriului sine și al remodelării din lut, lacrimi și ceva în plus. Tocmai acest ceva în plus, pe care Ioana Duda îl încrustă în paginile acestei cărți, îi dă creației sale o aură specială, situată undeva între serafic și demoniac, cu intransigența unui limbaj necruțător care nu se ascunde după mănușa vreunei nejustificabile estetizări a diplomației și a cruțării de gânduri.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Ioana Duda:
