Cum explica metaforic Mihail Soare intr-un volum precedent, Intr-un oras fara teatru, Poetul nu a incaput pe arca. Nu a mai avut loc (poetul este prin excelenta a-topic si utopic, se vede perfect si in volumul de fata) si nu se stie cum, fiinta bizara, de a supravietuit potopului. Are, oricum, alta linie de evolutie. Este funambulul lui Zarathustra, mereu pe sfoara intinsa intre doua lumi si cu abisul deasupra caruia are iluzia ca se inalta. Si, fara indoiala, este, simultan, si paiata care il ataca pe saltimbanc, prabusindu-l. Si simteam cum din mine se strecoara afara, bucuroasa, paiata - spune poetul. Mihail Soare este un scriitor taios, vreau sa spun mizand pe chestiunile decisive ale existentei, grav, construind amplu, in epica uneori de parabola a poemelor sale. Volumul de fata, cu titlul sau ultimativ, face din poezie actul insusi de justificare a vietii. Acest act de heautontimorumenos nu lasa pe seama timpului si a celorlalti posibilitatea judecatii, ci o include in vehementa revendicativa a clipei si a izolatului. Este o poezie care proclama cu tonuri expresioniste, isi asuma retorica Hai c-am glumit, prieteni, cu genialitatea/ Sunt doar un prost, o loaza, neant insufletit/ La brat cu-a mea consoarta, o stiti, singuratatea/ Frumoasa ca un inger profesor de murit. - Christian Craciun
