Longhin sutasul

    "M-am născut la Plevna – Bulgaria, la 14 mai 1914, unde familia părinților mei, ca și mulți alți aromâni, s-au stabilit, după ce legendară așezare aromânească Muloviște a fost distrusă de obuzele primului război mondial și evacuată sută la sută. Din povestirile bunicii mele, iarna la gura sobei, am reținut că tatăl ei, adică străbunicul meu dinspre tată, a luat parte la luptele de la Plevna (1877-1878) cot la cot cu ostașii români. Poate atunci, nu știu, toți bărbații din neamul nostru căpătaseră cetățenie română pe care au păstrat-o toată viața (în arhivele familiei am găsit acte doveditoare; nu am găsit însă acte când au fost improprietăriți, căci, vag îmi amintesc, casa unde m-am născut eu și surorile mele era proprietate privată).     Copiii cu care ne jucam, spre lauda noului stat bulgar, erau crescuți în spirit patriotic, se băteau în piept și se mândreau cu numele eroilor lor, iar pe noi, care vorbeam altă limbă, ne socoteau că pe niște intruși. Unii ne porecleau pripășiți –pripas. Așa se explică sentimentul precoce de inferioritate care m-a dominat la o vârstă când nu începusem încă școala. Vârsta de șapte ani m-a găsit la Sofia, unde familia mea și alte familii înrudite s-au mutat și s-au stabilit pentru mulți ani. Mama povestea că eram încă la vârsta preșcolară când plângeam adesea pe genunchii ei și o întrebam: „Mama, de ce toți copiii cu care mă joc au o Patrie și eu nu am?“ Ea suferea că nu poate să-mi răspundă, iar eu simțeam că e întristată, o îmbrățișăm și renunțăm la răspuns.     Într-o duminică, m-a îmbrăcat curat, m-a luat de mână și în loc să mă ducă, ca de obicei, la biserică, m-a dus la Muzeul Militar din oraș. Pentru mintea mea de atunci era tot un fel de biserică, după multele fotografii și statui. Mai ales cele trei statui în clopote de sticlă (mărime naturală) ale șefilor armatelor – otomane, ruse și romane – care luptaseră aici la Plevna în 1877-1878 (Nicolae, fratele țarului, Osman Pașa și Generalul Cerchez). Aș fi rămas mai mult să admir uniformele de epocă dacă mâna mamei nu m-ar fi tras peste prag și n-am fi intrat în curtea din spatele clădirii mausoleului. Ba, îmi aduc aminte că pașii noștri făceau să scârțâie pietrișul pe care călcăm. O urmăm tăcut pe mama în curtea enormă, dar, pe măsură ce în aintam, pașii îmi deveneau mai șovăielnici, căci în fundul curții, unde ne îndreptăm, se deslușeau trei grămezi în formă de piramidă făcute din cranii de om. Mâna mamei însă mă ținea ferm și când am fost la un metru de piramide m-a oprit și mi-a zis: „Tu zici că știi literele, și latine și chirilice, citește ce scrie pe tăblița“. M-am apropiat tremurând și am silabisit: „Ostasi români căzuți în luptele din 1877-1878 – Plevna“. Mama puse mâna pe umărul meu și rosti: „Acești soldați au murit ca tu să ai o Patrie!“" (din Autobiografie)