Macelarul ii citea pe rusi

    "Volumul de teatru al Danielei Rațiu adună laolaltă trei piese.     Prima dintre ele schițează cu inserturi de autoreferențialitate narativ-textuală, povestea istoric-reală a unui criminal de război din Polonia, descoperit de organizațiile de vânători de criminali naziști, în satul Bulci, în anul 1962.     Celelalte două (mai aproape de tradiția genului) surprind dramatismul și nefericirea omului închis în marginile condiției umane. Un tren poartă personajele spre un indefinit beckettian al vieții pentru ca totul să sfârșească într-un final deschis, cu sufocare toridă și aglomerație insuportabilă într-un compartiment al trenului. Al vieții.     Cea din urmă piesa survolează teme ale comunismului: "ilegalitatea" apocaliptică a avortului, inconsistența iubirii într-o lume care nu poate depăși faptul oarecare al sexului în folosul pierdut al iubirii: o nostalgie naivă întreținută precar de băutură, o țigară halucinogenă, muzica lui Bob Dylan și poemul revoltei fără ideologie al lui Allen Ginsberg.     Pe scurt, creații de calitate certă, dezvăluind o nouă potențialitate a Danielei Rațiu, după confirmările din creațiile anterioare prin două romane, scenariu de film și poezie." (Daniel Vighi)      Fragment din volum:       „Scena 5      Apartamentul Ioanei. Același grup — Ioana, Estera și Ana dansând. Comunistul care se ridicase pentru a se apropia, acum se întoarce pe canapea.        Estera: Uite-te la ei — toți sunt la fel! Ha, ha, ha. Dragii de ei, parcă s-ar uita la niște cadouri strălucitoare.      Ana: Sunt mai vulnerabili decât noi. Știți de ce? Dacă le zâmbești într-un anumit fel se înmoaie de tot, se fac de plastilină.      Estera (râzând): Fetelor, să sperăm să nu se-nmoaie chiar de tot!      Ioana: Ce-ați zice să ne jucăm puțin cu ei? Să vedem până unde pot merge. Ce ziceți?      Ana: Ioana, exagerezi, ca întotdeauna!      Ioana: Ne distrăm și noi! (către Ana) Mai trage din țigara aia, n-o ține așa să se ardă singură. E greu de procurat, crede-mă. Auzi, tu n-ai vrea să vezi dacă iubitul tău e la fel de topit în fața altei femei? Și tu, dragă Esteră, n-ai vrea să vezi dacă soțul tău ridică fusta și altei femei?      Estera: Ioana, ești prea libertină! Draga mea, da' soțul meu ridică fusta tuturor femeilor, ha, ha, ha....      Ioana: Ei, nu la asta mă refeream. La mersul până la capăt. Cât despre libertinaj, draga mea, asta e libertatea: să nu ții în tine, să-ți continui gândul. Știi tu! Să... orice..."