M-am născut între doi morți. Doi dintre frații mei, pe care nu i-am cunoscut, nu au supraviețuit. Eu, da. De ce eu și nu ei? - nu știu și n-am să știu niciodată. Asta am înțeles foarte târziu. Și tot atunci am înțeles că prima mea mare frică, cea care m-a urmărit toată viața, a fost aceea că mama se pregătește să moară. Și chiar se pregătea. Doar că moartea a pierdut. A pierdut de fiecare dată, zeci de ani la rând, până când n-a mai putut. În tot acest timp, mama îşi trăia viaţa în prezența unei morți anunțate: o vedea ca pe o binecuvântare, nu ca pe un blestem. De mic, m-a luat cu ea atât în vizite la bătrâni, cât și la înmormântări - ăsta era felul ei de a trăi: te pregătești de moarte ca să știi ce faci cu viața. Am crescut cu mirosul, cu ritualul, cu liniștea și cu sunetele specifice morții și toate mi s-au părut mai firești decât orice altceva. Cu timpul, priveghiul a ajuns pentru mine un loc mai intim și mai viu decât nunțile și cumetriile locale. Despre ce vorbesc oamenii când vorbesc despre moarte? Atunci când oamenii se strâng în jurul unui mort, vorbesc, fără să știe, despre cele mai adevărate lucruri din viață. Plâng și râd, își amintesc și uită. Iartă lucruri pe care le-au purtat ani în șir. Greu găsești un loc mai plin de viață decât cel în care se strâng oamenii pentru un mort. A te pregăti de moarte înseamnă a da sens vieții tale. Mama știa asta de la început. Eu am aflat mai târziu - scriind cartea asta, ca pe un jurnal de doliu. - Vasile Ernu Până și Dumnezeu trebuia consumat cu măsură. Dumnezeul nostru devenea astfel parte a vieții noastre, în formule foarte concrete. Mama punea flori în curte - una dintre cele mai mari pasiuni ale ei -, pentru că în asta se vedea Dumnezeul ei, așa cum Dumnezeul tatei era prezent și când gonea, cu vorbe mucalite, oamenii de la biserică. Eu mă simțeam enorm de bine în această abordare, pe care am început să o înțeleg, din păcate, cam târziu. Cam când am început să mă gândesc şi eu la moarte. - Autorul
