Mara Dyer. Inceputul

    Mara se trezește într-o bună zi la spital, fără să știe de ce se află acolo și ce anume i s-a întâmplat. Amintirile îi revin treptat și dureros, știe că a avut un accident îngrozitor, în care prietenii ei au murit, dar ea a scăpat aproape fără nicio zgârietură. Deși familia ei hotărăște să înceapă o viață nouă în Florida, amintirile o asaltează pe Mară, provocându-i episoade psihotice. În acest amestec straniu de nebunie și realitate, Noah, cel mai frumos băiat pe care l-a văzut vreodată, pare să se fi îndrăgostit de ea. Cât din aventurile Marei Dyer sunt vis și cât sunt adevăr? E doar o adolescentă care suferă de sindrom post-traumatic sau există ceva mai misterios în spatele închipuirilor ei?     "Găsim în trilogia lui Michelle Hodkin ecouri din Carrie a lui Stephen King. Scris din perspectiva Marei, primul volum al trilogiei alternează ingenios perspectivele. Trecerile de la lucruri cotidiene la coșmar și halucinație sunt neașteptate, dar se produc firesc și-ți dau fiori." - Los Angeles Times       Fragment din roman:       „Când am ajuns înapoi acasă, deja mă liniștisem. Să mă întorc cu fața brăzdată de lacrimi și fără Daniel nu m-ar fi ajutat în relația cu mama. Mai ales că începuserăm să progresăm. Dar când am intrat pe alee, am văzut că mașina ei nu era acolo. Nici a tatei nu era. Și luminile din casă erau stinse. Unde erau? M-am dus la ușa din față și am întins mâna s-o descui.     Ușa s-a deschis spre interior. Înainte s-o ating.     Am rămas pe loc, cu degetele la câțiva centimetri de clanță. M-am uitat fix la ea, cu inima în gât, apoi mi-am ridicat încet privirea pe toată lungimea ușii. Nimic neobișnuit. Poate că pur și simplu uitaseră să încuie.     Am împins cu o mână ușă până când am deschis-o complet și am rămas în prag, de unde m-am uitat cu atenție prin casa întunecată. Becurile din hol, din salon și din sufragerie erau stinse, dar o rază argintie se zărea de după colț, din camera de zi. Probabil că acolo lăsaseră lumina aprinsă.     M-am uitat peste tot. Operele de artă erau încă pe pereți. Străvechiul paravan chinezesc din abanos și sidef se află în același loc în care îl lăsasem la plecare. Toate erau acolo unde ar fi trebuit să fie. Am tras aer în piept, am închis ușa în urma mea și am apăsat rapid comutatoa rele tuturor luminilor de la intrare     Mai bine.     Când m-am dus în bucătărie, ca să-mi iau ceva de mâncare, am văzut un bilețel pe ușa frigiderului.      L-am dus pe Joseph la un film. Ne întoarcem pe la 10:30.      O privire aruncată spre ceas mi-a spus că era doar ora nouă. Probabil că abia plecaseră. Și probabil că Joseph ieșise ultimul și a uitat să încuie ușa de la intrare. Nu era mare lucru.„