Spre deosebire de unele scrieri anterioare marcate de sentimentalism și melodramă, în Marile speranțe perspectiva lui Charles Dickens asupra universului infantil nu este una edulcorată. Pentru Pip, copilașul, sau pentru Pip, tânărul, prima înțelegere a lumii este, dacă nu dureroasă, cel puțin supărătoare: personajul descoperă în ochii celorlalți că este necioplit, că este îmbrăcat sărăcăcios etc. În Marile speranțe se regăsesc multe dintre temele specifice secolului al XIX-lea: exotismul social, comportamentele psihice bizare, inocența și generozitatea declasaților societății, slăbiciunile naturii umane și capacitatea individului de a-și modifica fundamental condiția, hazardul transformat în destin. Povestea este complicată melodramatic, ca multe altele din secolul al XIX-lea și nu numai. Ceea ce aduce nou romanul este un joc narativ realizat de doi dintre protagoniștii poveștii, Pip și Jaggers. Pip este naratorul: el relatează evenimentele, oscilând între acțiune și reflecție compulsivă. Este astfel subiectiv în virtutea poziției sale textuale: pe la el, prin el trec evenimentele. Jaggers ține locul autorului. Este cel care, grație distanței față de eveniment, vede și înțelege tot. Dacă avem de-a face cu, probabil, cel mai puțin „realist” roman dickensian, Marile speranțe este, cu siguranță, și cel mai poetic, generând personaje memorabile, precum Miss Havisham, ocnașul Magwitch, Phillip Pirrip (Pip) etc. Astfel, această tipologie dickensiană și întreaga atmosferă a cărții au putut constitui modele creatoare fertile pentru unii romancieri moderni. - Lucian Pricop
