Masura omului

Un caiet secret. O moarte inexplicabilă. Un geniu care, la o distanță de cinci secole, ne face complici la elucidarea unor mistere. Octombrie, 1493. Florența încă deplânge moartea lui Lorenzo Magnificul. Corăbiile lui Columb tocmai au ajuns în Lumea Nouă. Iar Milano trece printr-un proces de renaștere sub conducerea lui Ludovic Maurul. Prin împrejurimile Castelului din Milano, poate fi zărit adesea un bărbat ciudat, în jur de 40 de ani, îmbrăcat în haine lungi de culoare roz, cu un chip liniștit, aidoma cuiva adâncit în propriile gânduri. Nu se atinge de carne și scrie de la dreapta la stânga. Se numește Leonardo da Vinci. Faima să se întinde dincolo de Alpi, până la curtea regelui Carol al VIII-lea, ai cărui trimiși au fost însărcinați cu o misiune secretă, care îl privește pe Leonardo însuși. Când un bărbat este găsit mort în curtea Castelului, Ludovic Maurul îi cere ajutorul lui Leonardo da Vinci. Deși cadavrul nu prezintă urme de violență, moartea bărbatului este mai mult decât suspectă: zvonurile despre o boală nemaiîntâlnită sau explicațiile superstițioase trebuie risipite fără întârziere.   Un roman extraordinar, foarte bine documentat, străbătut de umor și ironie, alcătuind portretul unui om care a explorat mai mult decât oricine fiecare domeniu al creativității. O călătorie prin care descoperim – astăzi, la fel de mult ca atunci – măsura fiecăruia dintre noi.   Malvaldi descrie curiozitatea lui Leonardo, atenția și dorința de a cunoaște totul. Dar romanul explorează și latura mai umană a protagonistului: idiosincraziile și confuzia sa; dragostea pentru îmbrăcămintea excentrică și plăcerea de a bârfi . Rezultatul este un portret extrem de bogat al unei personalități căreia i s-a atribuit mult prea adesea doar rolul de geniu și artist. - L’Unionesarda   Marco Malvaldi s-a născut și locuiește în Pisa, unde și-a luat doctoratul în chimie la Scuola Normale Superiore. Este autorul romanelor din seria BârLume și a unor cărți de popularizare a științei. Pentru romanele sale crime a fost recompensat cu Premiul Isola d’Elba și Premiul Câstiglioncello. La cinci sute de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci, Marco Malvaldi îmbină literatura, știința, istoria și intriga polițista pentru a readuce la viața figura uneia dintre marile personalități ale Renașterii. Fragment din volumul "Măsura omului" de Marco Malvaldi: "- Leonardo, Leonardo, când veți învăța să tăceți? Cecilia Gallerani, cu o broderie în poală, se uită la Leonardo clătinând din cap. Leonardo, în fața ei, așezat pe același scaun din lem și pânza, își ținea mâinile împreunate sprijinite pe genunchii strânși. În cameră mai era doar Tersilla. Cei doi clerici plecaseră fără să spună un cuvânt. Călugărul Gioacchino, cu fruntea sus, iar părintele Diodato, cerându-i scuze gazdei, în timp ce Joaquin des Prez se dusese în salon pentn a-i întâmpina pe muzicieni și pe francezi cu un cocktail compus din grabă și educație, în egală măsură. - Sincerele mele scuze, contesă, nu m-am gândit nicio clipă ca o discuție intelectuală poate fi înțeleasă ca o blasfemie împotriva Atotputernicului. Vă vizitez de luni bune și am respectat întotdeauna sinceritatea și seninătatea invitaților voștri în discuțiile filosofice. Chiar am avut impresia că părintele Diodato nu era pentru prima oară la aceste întâlniri.  - Nu, deloc. S-a dovedit întotdeauna a fi un om ingenios și în același timp un apărător ferm al Bisericii Române, dar niciodată înclinat spre bigotism. Poate că a fost vina mea, dar eram curioasă să-l cunosc pe acest călugăr Gioacchino, despre care vorbește tot orașul. Și nu eram singură, nu-i așa, Tersilla? - Oh, nu, deloc, doamnă contesă. La Broletto nu se vorbea despre altceva decât despre predicile sale. Dar nu am crezut că e așa... așa... - Știu, știu, spuse Leonardo, satisface întotdeauna propriul simț al justiției să auzi aruncându-se cu săgeți către malefici, cu condiția ca aceia care sunt numiți malefici să fie ceilalți. Dar asta este tipul de creștin care nu a citit parabola Evangheliei și, orbit de bârnă din ochiul său, a vrut să vadă paiul în raționamentul meu. Ca și cum nu ar fi suficientă răutate între zidurile orașului Milano. - Vorbiți despre bietul om care a fost lovit de mânia divină? - Mânia divină nu are nicio legătura, draga mea Tersilla. A murit sufocat de mâna unui om, din motive deloc nobile, cred. Așa cum cred că m-ar putea distruge, dacă nu găsesc o explicație pentru acest gest. Fata roși puternic, iar Cecilia tresări (un verb care trebuie folosit întotdeauna în descrierea reacțiilor unei doamne într-un roman istoric). Cu atât mai mult cu cât acțiunea se petrece în epoca Renașterii. - Vorbiți serios? - Vai, contesă, omul căruia i-au luat viața era un nenorocit de ucenic de-ai mei din atelier. - Ucenicul Domniei Voastre? - Rambaldo Chiți era numele lui.”