Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levița la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunții, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ținea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și cîți înc-o dată inscripția săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndrepta către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braț. Porniră-mpreună de-a lungul sinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subțiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoțească de-acum toată viața.
