Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute

Nu găsesc pentru teribila bunătate a lui Mircea Ivănescu, omul cel mai bun pe care l-am cunoscut, altă explicație decât aceasta: era într-atât de bun, pe cât era poezia lui de bună. În cazul lui, nu numai omul făcea poezia, ci și poezia îl făcea pe om. În asemenea măsură, încât, dacă poezia lui e ilustrativă pentru un anumit ideal de umanitate, atunci și omul e ilustrativ pentru ideea corespondență de poezie. Într-un dicționar ideal, la intrarea „poezie“ ar putea figura oricând numele lui Mircea Ivănescu – nu spre cinstea lui, ci spre a noastră. Fapt pentru care nu-i vom putea fi vreodată îndeajuns de recunoscători, după cum eu, în viața aceasta, nu i-am fost. Radu Vancu