Misterioasa disparitie a Katharinei Linden

Pia Kolvenbach, o fetiță inteligentă și curioasă în vârstă de 10 ani, locuiește împreună cu familia într-un orășel liniștit din Germania, Bad Munstereifel. Viața ei ia o întorsătură nefericită atunci când bunica sa își dă foc din greșeală și moare. Va fi cunoscută ca fetița a cărei bunică "a explodat". Dar acest incident va fi doar una dintre întâmplările bizare din roman. O fată pe nume Katharina Linden dispare ca prin minune. Pia se împrietenește cu un băiat la fel de nepopular și cei doi se întreabă dacă în spatele dispariției misterioase se află ceva la fel de tulburător că în poveștile cu vrăjitoare și demoni spuse de Herr Schiller. Frica, paranoia și suspiciunea vor pune stăpânire pe orășeni pe măsură ce au loc și alte răpiri. Sfârșitul va fi surprinzător. "Misterioasa dispariție a Katharinei Linden" a fost inspirată de un mic orășel real din Germania, Bad Munstereifel. Helen Grant a locuit acolo timp de șapte ani și a fost fascinată de istoria și arhitectura locului, spunând că a trăi în Bad Munstereifel este ca și cum ai păși în trecut. De asemenea, poveștile și legendele din roman sunt culese din folclor și amintesc de basmele originale ale fraților Grimm.     Fragment din romanul "Misterioasa dispariție a Katharinei Linden" de Helen Grant:     „Iarna a venit devreme în acel an. Întotdeauna obișnuiam să mă gândesc la ziua Sfântului Martin, 11 noiembrie, ca la un moment semnificativ în perioada de dinaintea Crăciunului. Anul acesta, anul în care Katharina Linden și Mario Voss dispăruseră de pe străzile orașului, era o zi a Sfântului Martin, friguroasă.     Mama ne-a îmbrăcat în haine peste haine călduroase: pulovere, pufoaice, ghete cu izolare, termică, fulare și mănuși. Eu aveam o căciulă roz, pufoasă, cu un moț deasupra, iar Sebastian purta o căciulă mică, de lână, bleumarin, cu apărătoare de urechi. Arătăm ca o pereche de pitici grași. Totuși, erau necesare - în timpul scurtei plimbări până la Klosterplatz am simțit frigul usturător pe fiecare centimetru de piele expusă. Chiar și prin izolarea densă a mănușilor mele, frigul mușcă din mână care ținea felinarul.     În calitate de elevă în toată firea a Gymnasiumului, în mod normal, m-aș fi putut dispensa de felinar, întrucât era extrem de jenant să fiu văzută cu el, dar, în ultimul minut, mama mi-a cumpărat unul și nu am avut inima să o refuz. Avea forma fetei unui soare, galbenă și rotundă, și era făcut din hârtie creponată. Sebastian avea un felinar mult mai mare, construit de mama alături de alți părinți din grupul lui de joacă. Avea forma unei omizi verzi, cu pete roz și mov, făcută din hârtie de mătase pe un schelet de carton negru. Omida avea o expresie nebună, pe față pentru că mama decupase gura roz ca o linie șerpuită. A spus că era „o lovitură dată uniformității" - mama nu putuse niciodată suportă obiceiul german de a forma un grup și toți să facă exact același obiect. De fapt, ea ură de moarte artele și meșteșugurile. Sebastian ar fi trebuit probabil să fie recunoscător că mama îi făcuse un felinar, luând în considerație calvarul prin care trebuise ea să treacă pentru a-l confecționa.     Când am ajuns la Klosterplatz, era deja plin de oameni care mișunau încolo și-ncoace, bătând din picioare și sufiandu-și în pumni. Ca de obicei, pompierii erau acolo, învârtindu-se pe lângă mașina lor sclipitoare, parcată într-o parte a pieței și făcând tot posibilul să pară degajați. Un rug pentru un enorm foc de sărbătoare fusese construit în mijlocul pieței. Urma să fie aprins de pompieri când procesiunea se află în desfășurare prin oraș, astfel încât să ardă, vesel când noi ne vom fi întors.”