Momo

„Spune-mi… ce este de fapt timpul?” La marginea unui oraș, printre ruinele unui vechi amfiteatru, își găsește adăpost Momo, o fetiță cu un talent neobișnuit, pe care îl folosește să-și ajute prietenii: cînd copiii și oamenii mari vorbesc cu ea, necazurile fug, certurile se topesc, iar imaginația prinde aripi. Dar într-o zi, pe nesimțite, o organizație fantomatică a unor terifianți „domni cenușii” preia controlul asupra orașului, furîndu-le oamenilor timpul. Doar Momo are puterea să li se opună, iar cu ajutorul maestrului Hora și al ciudatei lui broaște-țestoase Casiopeea călătorește dincolo de hotarele timpului pentru a le descoperi secretele întunecate. Traducere din limba germană de Yvette Davidescu Un basm-român Cu ilustrațiile autorului Vîrsta recomandată: 10+ Fragment din roman: "Încetul cu încetul, Momo îi devenise absolut necesară lui Gigi Ghidul. În măsura în care s-ar putea afirma așa ceva despre un tînăr atît de nestatornic și de ușuratic, îl cuprinsese o dragoste profundă față de fetița zburlită și ar fi dorit s-o care pretutindeni cu el. După cum știm, pasiunea lui era să spună povești. Tocmai în acest punct se petrecuse în el o transformare resimțită foarte clar chiar de el însuși. Mai înainte, istoriile sale se dovedeau uneori oarecum mediocre, pur și simplu nu-i trecea prin minte ceva potrivit, repetase unele lucruri și se mai inspirase din vreun film vizionat sau dintr-o povestire citită într-un ziar. S-ar putea spune că poveștile sale mergeau pe jos, dar de cînd o cunoștea pe Momo le crescuseră dintr-odată aripi. În special cînd Momo era de față și-l ascultă, fantezia lui înflorea ca o pajiște primăvară. Copiii și oamenii mari se îmbulzeau în jurul lui. Acum știa să spună povești cu multe urmări, continuînd zile întregi și chiar săptămîni — și era inepuizabil, plin de idei. De altfel, el însuși se ascultă la fel de interesat, căci habar n-avea unde îl va duce imaginația. Odată, cînd sosiră din nou călători dornici să viziteze amfiteatrul (Momo ședea și ea într-o parte pe treptele de piatră), Gigi începu astfel: — Mult stimate doamne și domni! După cum ar trebui să vă fie cunoscut tuturor, împărăteasa Străpatia Augustină a purtat nenumărate războaie pentru a-și apăra țara de atacurile repetate ale Fricilor și Tremuricilor. Într-un timp cînd învinsese din nou aceste popoare, o apucă o asemenea furie din pricina necontenitei tulburări, încît amenința să-i extermine cu toată seminția lor pe atacatori și să nu-i mai ierte decît dacă regele lor Xaxotraxolus i-ar preda drept răscumpărare peștișorul său auriu. Căci pe vremurile acelea, doamnelor și domnilor, peștișorii aurii erau încă necunoscuți în ținuturile noastre. Împărăteasa Străpatia aflase însă de la un călător ca acel rege Xaxotraxolus ar avea un peștișor care urma să se transforme în aur curat de îndată ce va ajunge la maturitate. Iar împărăteasa dorea neapărat să intre în posesia unei asemenea raritați. Regele Xaxotraxolus rise pe furiș. Ascunse sub patul sau peștișorul auriu, pe care îl avea într-adevăr, iar în locul lui puse să-i fie predat împărătesei un pui de balenă într-un castron de supă împodobit cu pietre scumpe. E drept că împărăteasa fu oarecum surprinsă de dimensiunile peștelui, căci își imaginase că peștișorul auriu ar fi mai mic. Totuși își spuse că cu cît e mai mare, cu atît mai bine, căci se va obține mai mult aur de pe urma peștelui. Era adevărat că darul primit nu bătea deloc în auriu, ceea ce o cam neliniștea. Delegatul regelui o lămuri însă că abia atunci cînd peștele va ajunge la maturitate se va transforma în aur, nicidecum mai înainte. De aceea va fi absolut necesar ca dezvoltarea lui să nu fie nicicum stingherită. Împărăteasa Străpatia se liniști în urma unor asemenea explicații. Puiul de peste creștea de la o zi la alta și consumă cantități enorme de hrană. Împărăteasa Străpatia nu era însă nevoiașă, iar peștele primea atît cît putea devenind gras și dolofan. În curînd castronul de supă îi fu prea strimt. „Cu cît e mai mare, cu atît mai bine”, spuse împărăteasa Străpatia și puse să fie mutat în cada ei de baie. Peștele creștea și tot creștea. Atunci fu dus în bazinul imperial de înot. Transportul fu destul de anevoios, căci peștele cîntarea acum la fel de mult ca un bou. Unul dintre sclavii obligați să-l care alunecă și căzu, iar împărăteasa porunci ca nenorocitul să fie imediat azvîrlit în cușca leilor, căci acum peștele era totul pentru ea. Zilnic petrecea ore în șir la marginea bazinului de înot, privindu-l cum crește. Nu se mai gîndea decît la aurul cel mult, căci după cum bine se știe, împărăteasa ducea o viață foarte luxoasă și niciodată nu-i ajungea aurul. „Cu cît e mai mare, cu atît mai bine”, își șoptea ea mereu. Aceste cuvinte fură declarate directive generale și gravate în litere de bronz pe toate clădirile oficiale. "