Monolog sub pat

„În strada indiferentă, Coman se simte electrocutat de frumusețea toamnei. Domnule, ce dacă locuiesc într-o pivniță? Nu mai am aproape nimic. Calculatorul nu este al meu. Mi l-a împrumutat patronul. Că nu-i mai convine să-i dau texte scrise pe hârtie. Nu mă simt rău în sărăcia asta lucie. Dumnezeu compensează lucrurile. Mi-a luat casa, dar mi-a dat un soi de seninătate. Singurătatea, la fel. Nu-i bună, evident, dar când te instalezi în ea… Are o altă „revelație”. După cea referitoare la frumusețea desăvârșită a toamnei. Fetele. Incalculabil de multe, în tricourile lor prea scurte. Porțiunile descoperite de piele proaspătă, luminoasă, vizibile acolo unde țesătura se termină, iar pantalonii n-au început încă. ………………………………………………………………………………. Sunt un câne din soiul ce-i zice terrier airedale. Mă cheamă Ghită. Am zece ani și jumătate. Casa mea este în buricul Bucureștilor. O casă mare. Numai dracul știe cum de nu mi-au luat-o ăștia, tot zicea mai demult Jean. Nu pricep cum de-i este atât de ușor cu femeile. Că doar nu-i singurul bărbat din București și nici nu-i prea tânăr. Bag sama fiindcă este îndrăzneț. De-o pildă, când ne preumblam seara pe stradă și întâlnește câte-o doamnă cu câne, o agrăiește ca și cum ar cunoaște-o de când era la armată. Nici eu nu mă las mai prejos. Mă arăt cât pot de prietenos. Din cât țin minte, niciodată nu s-a supărat vreuna pe noi, că de ce suntem atât de îndrăzneți.” Fragment din roman: "Pentru mine rămâne miracolul, ceva în genul câștigului cel mare la loterie. Cu totul improbabil, dar nu imposibil. Cum nu am bani și nici prestigiu social, pot aștepta doar norocul providențial, picat din ceruri pe capul unui necăjit. Asta, desigur, dacă nu vreau să apelez la serviciile vreunei boschetare. Una din astea ar considera că boxa mea este un hotel de lux. Alte categorii? Vreo elevă? Studenta? Vânzătoare recent venită de la țară și necunoscătoare în ale Capitalei? Nu prea mai există fete naive, așa cred. Dacă este cineva naiv, acela doar eu pot să fiu. Nu contează trecutul meu glorios în ale femeilor, chiar deloc. Și nici faptul că în anumite zile nu mă simt bătrân, ci bărbat, pur și simplu. Cu puțin înainte de Sala Dalles, Coman este frapat de mersul unei fete din fața lui. În inevitabilii ei blugi, fata se mișcă neînchipuit de grațios. Să fie balerină? Nu cred. Este doar frumusețea ei naturală. Și încă un lucru. Faptul că picioarele, inclusiv fesele, sunt perfecte. Nu le văd prin țesătură, că doar n-am vreun aparat Roentgen în cap, dar știu că așa este. Posteriorul acestei fete este viu, are o viață a lui, de sine stătătoare. Printre mii de dosuri „moarte", el este viu. Dacă ar prinde glas, ar putea să spună, precum personajul lui Philip K. Dick: „Eu sunt viu, voi sunteți morți." Și încă o chestie. Un aforism, contribuția mea la înțelepciunea universală. Adevărata față a femeii este îl culo. Da, domnilor, așa stau lucrurile, n-are nici un rost să mă contraziceți. "