... Rămas singur, Morcoveață își încorda mușchii, dar parcă avea călcâiele lipite de pământ, de nu putea să facă o mișcare. Întunericul îi părea atât de înspăimântător, că a crezut pentru câteva secunde că a orbit. Uneori, câte o pală rece de vânt îl învăluia, încetinîndu-i mișcările. Avea senzația că este atins de tot felul de lighioane, vulpi, poate chiar lupi... Poate că ar fi fost mai bine să se repeadă cu capul înainte în întuneric și să închidă portița. Așa și făcu. Prinse, în sfârșit, pe bâjbâite cârligul ușiței. Dar zgomotul pașilor lui le agită pe înaripate, care începură să se foiască și să cotcodăcească speriate. Morcoveață, mai speriat că ele, țipă: — Da’ mai tăceți odată, că sunt eu, Morcoveață!...
