Poezia lui Dumitru Chioaru indică o suprapunere perfectă între scris și trăit: peisajele sunt „stampe”, orașul e „vitraliu”, vedeniile sunt „radiografii”, iar globul pământesc e „de hârtie”. Pe scurt, lumea este o bibliotecă. Dar, totodată, și biblioteca este o lume. Iată de ce Dumitru Chioaru nu transcrie niciodată nimic: el scrie pur și simplu. Adică trăiește. Scrisul e chiar viața lui și acesta e motivul pentru care poetul și-a asumat ironic condiția de „șoarece de bibliotecă”, încifrând-o alegoric în figura profesorului Mouse. (ANDREI TERIAN) Dumitru Chioaru (n. 19. oct. 1957, Singătin - Sibiu) este poet, critic și eseist. În prezent este profesor de literatură comparată la Facultatea de litere și Arte a Universității "Lucian Blaga" Sibiu și redactor-șef al revistei Euphorion. Fragment din volumul de poezii: “POEMUL MEMORIEI Prietene, în memoria limpede avem puțină veșnicie. Împotrivește-te unui copil să se joace: prin porumb am pierdut odată un inel și-am ieșit pe marginea drumului rugîndu-l să mi-l înapoieze - de fapt nu era nimeni acolo. Ai văzut și tu liliacul zburînd seara: cîtă frică-mi era cînd deodată îl auzeam - fîlfîit cunoscut - Nu pot, prietene, să spun mai departe memoria se tulbură; frînturile numai rămîn. Dacă vii ai să vezi la țară lîngă lan boabe împrăștiate de grîu un spor părăsit de lumină. Cuvintele nu pot să participe. Amintește-ți un drum de iarnă pe care mergeam amîndoi tăcuți pînă cînd am strigat: ce-am strigat, prietene? - fulgii se topeau în gură. Dacă strigam ar fi auzit pădurea liniștită poate prea liniștită; hotarele pe care ningea nu puteau să răspundă iar tu simțeai aceeași apăsare ca mine.”
