După romanul Rădăcină de bucșău, care l-a consacrat ca prozator, O. Nimigean revine, la superlativ, cu un nou volum, de această dată de poezie, consolidîndu-și statutul de autor imprevizibil și inclasabil, în continuă lupta cu locurile comune ale scrisului și cu idolii forului literar. Ca puțini alți scriitori contemporani, el încearcă să se repoziționeze la fiecare carte, preferă formulelor comode riscul provocării stilistice și existențiale. nanabozo ne poartă, conjugînd drama personală cu o nostalgică sau angoasantă (dar nu lipsită de sarcasm și umor) privire asupra lumii, din cotidianul familiar spre un spațiu care-și schimbă alert punctele de fugă, la limita rimbaldiană dintre dereglement și viziune. „Două voci distincte și total opuse își dispută acest volum ca pe un cîmp de luptă. Prima voce, a unui Nimigean melancolic, atent la aura imperceptibilă a lucrurilor, la creșterea pietrei și a ierbii, e a unui poet care-și trage optimismul și sevele din dialogul neîntrerupt cu Lării și Penații. De aici, se ridică asemeni unui turn gotic elegia închinată sobei de tablă. Cea de-a doua voce e a unui intelectual anarhist, scufundat în literatură și în viață ca într-o etuvă în care cele două devin inseparabile, asemeni unui navigator din Dune care își trăiește viața în bazinul impregnat cu mirodenie.” (Bogdan-Alexandru Stănescu) „Ce sînt textele cuprinse în nanabozo? «Poeme»? Impulsuri confesive? Secvențe decupate din real și reconstruite literar? Ceva din toate acestea, dar și altceva. Răspunsul nici nu e atît de important, pentru că scrisul lui Nimigean compromite orice tentativă de a-l fixa într-un nomenclator strimt. Refuzînd formulele consacrate, soluțiile cumsecade și la îndemînă, O. Nimigean și-a asumat riscul de a alege calea literalității, atacînd frontal temele grele precum iubirea, moartea, derutele existențiale, și a cîștigat; este forma cea mai exigentă a literaturii, care, în acest fel, nu mai înseamnă un experiment stilistic, ci unul ontologic. De aici corporalitatea, visceralitatea scrisului lui Nimigean, întotdeauna cu substrat poetic, chiar și atunci (sau mai ales atunci) cînd este pigmentat de livresc. Scrisul echivalează cu o inițiere, cu o probă, la capătul căreia se ajunge uneori la un liman al liniștii, la o «poieniță druidică». O. Nimigean se dovedește, încă o dată, a fi unul dintre cei mai buni și mai importanți scriitori ai ultimelor decenii. Peste experiența sa po(i)etică și vizionară nu se va putea trece.” (Bogdan Crețu)
