• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Tânărul dascăl și elevul dintr-o școală monahală: Narcis și Gură-de-Aur. Între cei doi ia naștere o prietenie profundă, dar drumurile lor se despart. Gură-de-Aur se lăsă pradă plăcerilor cărnii și va pribegi ani în șir din femeie în femeie. Este salvat de Narcis, devenit între timp Abatele Ioan. O ultimă călătorie îi provoacă boala și, în cele din urmă, moartea. Fragment din cartea "Narcis și Gură-de-Aur" de Hermann Hesse "Narcis se plecă înflăcărat spre acest suflet tânăr, ale cărui soi și chemare le recunoscu repede. Gură-de-Aur îl admiră cu ardoare pe învățătorul său cel frumos și cu mult mai învățat decât el. Însă Gură-de-Aur era timid; nu găsea alt mod de a-l cuceri pe Narcis decât să se străduiască până la epuizare să devină un elev atent și studios. Și nu numai timiditatea îl reținea. Îl mai reținea presimțirea că Narcis ar reprezenta o primejdie pentru el. Nu și-l putea alege drept ideal și exemplu pe abatele cel bun și umil, și totodată pe eruditul, pe lucidul Narcis. Totuși, jinduia cu toate puterile tinereții după aceste două idealuri neîmpăcate, ceea ce adesea îl făcea să sufere. Câteodată, în primele luni de scoară, Gură-de-Aur își simțea inima atât de tulburată și pătrunsă de sfâșietoare îndoieli, încât era teribil de ispitit să fugă sau să-și descarce necazul și mânia lăuntrică în raporturile sale cu colegii. Adeseori el, blajinul, se dezlănțuia pe neașteptate, o glumă sau vreo mică obrăznicie a unui școlar îl făcea atât de năprasnic, de sălbatic și de rău, încât nu se mai putea stăpâni decât cu prețul unei încordări extreme și atunci întorcea spatele celui din fața lui, fără o vorbă, cu ochii închiși și palid de moarte. Apoi îl căută în grajd pe căluțul său Bless, își rezemă capul de gâtul lui, îl sărută și plângea lângă el. Încetul cu încetul, suferința lui spori și deveni evidentă. Obrajii i se subțiau, privirea îi era stinsă, râsul lui, îndrăgit de toți, devenea tot mai rar. El însuși nu-și dădea seama de starea sa."
