Nebunie si vindecare

Nebunie și vindecare. Povestea unei neurocercetătoare rătăcite în propria minte. Barbara K. Lipska, împreună cu Elaine McArdle   Călătoria incredibilă a unei supraviețuitoare. - Kirkus Reviews   Pe 10 ianuarie 2015, Barbara K. Lipska, neurocercetătoare specializată în fiziologia bolilor mintale, a fost diagnosticată cu metastaze la creier provocate de un cancer de piele. În câteva luni, lobul ei frontal — sediul gândirii — a început să-și reducă masiv funcționarea, aruncând-o în abisul nebuniei. Simptomele, foarte asemănătoare cu ale demenței și schizofreniei, au făcut-o aproape de nerecunoscut pentru familie și pentru colegi. În mod miraculos, după doar opt săptămâni de imunoterapie, autoarea a reușit să-și recapete facultățile mintale. Însă n-a uitat nimic din coșmarul prin care a trecut, amintindu-și cu precizie fiecare detaliu al întâlnirii ei cu nebunia. Barbara K. Lipska ne explică felul în care boala, leziunile cerebrale și vârsta ne pot schimba comportamentul, personalitatea, gândirea și memoria. Și ne arată ce părți din mintea noastră rămân funcționale chiar și atunci când ne scufundăm în tenebrele bolii psihice.   Povestea remarcabilă a Barbarei K. Lipska dezvăluie nenumăratele mistere ale creierului nostru fragil, și totuși rezistent, iar călătoria ei chinuitoare și recuperarea sa incredibilă ne arată că nimic nu este imposibil. - Lisa Genova, autoarea bestsellerurilor Altfel... și totuși Alice și Partitura suferinței   Un memoir de nerătat! Recuperarea Barbarei K. Lipska este cu adevărat extraordinară, iar suferințele prin care a trecut le sunt familiare celor atinși de boală mintală. Experiența ei pledează pentru empatie față de oamenii care și-au pierdut controlul asupra propriei vieți. Lipska este o supraviețuitoare și toți cititorii vor fi mai înțelepți după ce-i vor fi citit cartea. - Shelf Awareness   Nebunie și vindecare explorează baza fiziologică a bolii mintale, proza autoarei fiind pur și simplu captivanta atunci când își descrie experiența. Povestea ei dovedește că relatările personale amănunțite pot contribui la progresul cercetărilor neuroștiințifice. - Science Magazine   Barbara K. Lipska s-a născut la Varșovia, în Polonia comunistă. Și-a obținut masterul în chimie organică, iar în 1988 și-a susținut doctoratul în științe medicale la Academia de Medicină din Varșovia. În 1989, a emigrat cu soțul și cei doi copii în Statele Unite, unde s-a angajat la Institutul Național pentru Sănătate Mintală din Bethesda, statul Maryland. Este expertă internațională în cercetările asupra schizofreniei realizate pe șobolani și în studierea postmortem a creierului uman, publicând peste 150 de articole în reviste de specialitate. În 2013, a fost numită directoarea Băncii de Creier din cadrul Institutului.   Elaine McArdle este scriitoare și jurnalistă, investigațiile și articolele sale fiind publicate, între altele, de Boston Globe, Harvard Law Bulletin și Boston Magazine. Este coautoarea cărții The Migraine Brain: Your Breakthrough Guide to Fewer Headaches, Better Health. În prezent, este editor al revistei UU World și locuiește împreună cu soțul în Portland, statul Oregon.   Fragment din cartea “Nebunie și vindecare” de Barbara K. Lipska:   “Văd că fiica mea e supărată. Mă roagă să încetez.  - Mamă, nu înțelegi că ești bolnavă la modul serios? spune ea, cu ochii plini de lacrimi. Ai noi tumori pe creier. De ce ești blocată în niște chestii minore legate de micul dejun și de mâncare câtă vreme viața ta e în pericol?  Nu pot să cred ce aud.  - Micul dejun nu e important? răspund. Evident că e important! Este important pentru mine.  Kasia părăsește camera. O aud pe hol vorbind cu un doctor care a venit să mă examineze. Când se întoarce, plânge. Reacția ei emoțională mă nedumerește.  - De ce vrei să vorbim despre tumori și alte lucruri triste? o întreb. Ce rost are? Ce pot să fac în legătură cu asta? Exagerezi. - Mamă, ești grav bolnavă, spune ea. Nu înțelegi?  - Intri în panică. Calmează-te! spun, apoi adaug: Toată lumea e împotriva mea! - Nu te mai recunosc! Nu ești mama pe care o știu dintotdeauna, continuă ea printre suspine.  Mă uit în zare și tac.  Nu mă mai iubește nimeni. Pur și simplu nu pot să cred că nu sunt de acord cu mine în legătură cu micul dejun. Cum să iei masă de dimineață la 10:30? Penru ce plătim?  La spital, continui să lustruiesc toate tăvițele cu mâncare și cer familiei mele să-mi aducă mai multe provizii de acasă. Găsesc că în special biscuiții pentru bolnavi sunt apetisanți. Îi înfulec și mai caut. Totul este delicios.  La miezul zilei următoare, 21 iunie, într-o duminică, mi se dă drumul acasă. O să continui să iau doze mari de steroizi cu administrare orală și am o programare la dr. Atkins peste câteva zile. Vom afla mai multe detalii despre starea mea și vom discuta despre opțiuni. Până atunci, așteptam. Nimeni din familie nu vorbește despre posibilitatea unui tratament viitor. Moartea se învârte printre noi ca o fantomă.  Când ajungem acasă, mi-e încă foarte foame și insist să pregătesc cina. Dar sunt derutată pe măsură ce încerc s-o prepar. Nu găsesc oale și tigăi și tot ce am nevoie. Când Mirek se oferă să preia comanda, îi spun să mă lase în pace. Kasia încearcă și ea să mă ajute, dar îi critic eforturile atât de mult, încât se retrage. Luăm cina în trei, aproape în tăcere.”