Necredincioasa

Ayaan Hîrși Ali este unul dintre cele mai controversate personaje din Europa, o țintă pentru teroriști și o eroină a timpurilor noastre. Crescută într-o familie nomadă musulmană din Kenya, autoarea a supraviețuit războiului civil, mutilării genitale și bătăilor crunte. A fost educată de către imami în Kenya și Arabia Saudită că dacă nu își acoperea capul, tragedii cumplite se abăteau asupra ei, a fugit din Africa în Europa pentru a scăpa de o căsătorie impusă, a cerut azil politic și și-a început studiile politice și mai apoi lupta pentru dreptul femeilor musulmane și reformarea Islamului. Deși trăiește sub permanentă amenințare, renegată de propriul tată și de întreaga familie, refuză tăcerea. O carte care o să-ți acapareze imaginația, purtându-te într-o lume despre care probabil n-ai fi știut niciodată. Pornind de la povestea ei individuală, creează o operă de dimensiuni universale, triburi, clanuri, familii, mutilare genitală, căsătorii aranjate dezumanizare sunt doar câteva din problemele pe care Ayaan Hîrși Ali ni le aduce la lumină. Fragment din volumul "Necredincioasă" de Ayaan Hîrși Ali:   "Am mers în pușcării, în penitenciarele din Rotterdam și Haga. În cele mai multe situații era vorba despre cazuri de abuzuri violente; somalezii nu se implicau de obicei în acte de delapidare sau trafic de droguri. Dar, dacă bărbații somalezi nu erau de acord, își pierdeau cumpătul și înșfăcau o armă, era aproape în firea lor. Un bărbat își lovise proprietarul în cap cu un ciocan când venise la apartament să ceară chiria. Serviciile sociale l-au trimis la consilier, dar nu cred că l-au închis. Am fost la școli de corecție, la școli pentru copii cu dizabilitați de învățare, școli pentru copiii bolnavi mental sau pentru surzi. Odată, am fost chemată la o școală să-l ajut pe un profesor să le explice părinților despre copilul lor de șapte ani care era extrem de agresiv. Dacă mai bătea încă un copil, urma să fie trimis la o școală specială, pentru comportament agresiv. Am avut probleme și în a căuta cuvinte în somaleză pentru a explica ce ar putea însemna comportament agresiv. Băiatul și-a spus și el varianta lui: un copil scosese limba la el și zisese și ceva urât, așa că l-a bătut. Ceea ce făcuse era în deplină concordanță cu ceea ce fusese învățat. În Somalia, tu atacăi. Tu dădeai primul. Dacă așteptai să fii lovit, erai și mai umilit. Și eu fusesem învățată la fel. După ce am auzit povestea băiatului, părinții au spus:  — Vedeți? Celălalt copil a început! Profesoara, care era tânără, a zis: — Dar celălalt copil nu l-a lovit, iar părinții, în cor, au exclamat: — Nu trebuie să aștepte să fie lovit!  A trebuit să cer să mi se permită să mă abat de la regula pe care trebuia să o respect ca traducător și să explic. — Acolo de unde venim noi agresiunea este o tactică de supraviețuire: îi învățăm pe copiii noștri să lovească ei primii. Va trebui să explicați mai mult. Profesoara m-a privit de parcă aș fi fost nebună. Mi-a zis că dacă tuturor copiilor li s-ar permite să se lovească unul pe altul atunci nu ar supraviețui decât cel mai puternic care îi va teroriza pe ceilalți. Părinții dădeau din cap. Asta îi satisfăcea, pentru că ei voiau ca odrasla lor să fie cea mai puternică. În cele din urmă, le-am spus părinților: — Uitați ce e, aici, în Olanda, dacă lovești pe cineva, ei cred că e ceva în neregulă cu tine. Aici se rezolvă conflictele discutând. Dacă fiul vostru va continua să-i lovească pe ceilalți copii, va fi dus într-un loc unde sunt copii cu probleme psihice pentru a fi tratat. Atunci m-au ascultat. Au căzut la înțelegere și au convenit să se întâlnească din nou. Când s-a încheiat întrevederea, toți trei au spus cât de iluminatoare a fost pentru ei această întâmplare, să realizeze că poate exista o cultură atât de neobișnuită. M-am dus acasă pe bicicleta mea, gândindu-mă: „De aceea Somalia e în război civil, iar Olanda, nu". Asta era toată explicația. Oamenii din Olanda sunt de acord că violența nu este bună. Ei fac eforturi uriașe pentru a-i învăța pe copiii lor să-și controleze agresivitatea și să-și rezolve disputele verbal. Ei analizaseră conflictele și puseseră la punct instituții care să regleze toate aceste lucruri. Asta însemna să fii cetățean. Nu eram destul de puternică pentru a reflecta asupra acestor lucruri. Nu mă simțeam pregătită să mă întorc la întrebarea mea, de ce atât de mulți imigranți — atât de mulți imigranți musulmani — erau violenți, trăiau din ajutorul social, erau săraci. Nu făceam decât să acumulez toate aceste informații. Dar începusem să văd că musulmanilor din Olanda li s-a permis să formeze propriul lor stâlp în societatea olandeză, cu școli proprii și cu modul lor propriu de viață, exact ca evreii sau catolicii. Erau lăsați, în mod politicos, să trăiască singuri, în propria lor lume. Ideea era că imigranții aveau nevoie de respect de sine, care nu venea decât dintr-un profund sentiment de apartenență la comunitatea lor.”