Nicodim sau caderile spre cer

     Două aspecte esențiale i se relevă de la bun început cititorului care va deschide paginile microromanului Nicodim: o evoluție evidentă a stilisticii și tehnicii scriitoricești a autorului, precum și o îndrăzneață abordare în ceea ce privește subiectul cărții.     Cătălin Lungu hotărăște să meargă puțin contra curentului literaturii de consum dominant pe piață editorială contemporană și propune o scriere meditativă, având în centru un tânăr personaj, cu nume aghioritic și care, destul de atipic pentru profilul tânărului pragmatic ce domină societatea contemporană, își propune să afle mai multe decât îi oferă un mediu arid și orientat spre arta succesului, să zicem...     Meritul autorului este acela că poate pendula cu ușurință între seriozitatea temelor pe care le abordează personajele sale și scenele de un umor fin care îmbracă plăcut și ritmic dialogurile aproape socratice. Prozatorul realizează astfel un fericit melanj între tonul grav al frământărilor nicodimiene și ecoul unor pasaje cu timbru adolescentin ludic.     Un lucru e cert, iscodirile lui Nicodim privind existența și drumul inițiatic ce trebuie parcurs pentru a înțelege marea taină a Creației se pot reconfigura, ca un îndemn, pentru fiecare tânăr care își caută șinele într-o lume captivă în lațul ignoranței. Căci asta și este Nicodim, o carte pentru tinerii care mai cred că viața este totuși un lucru foarte serios... (Dan Bistricean)      Fragment din volum:       „În urma lui, întins pe nisipul jilav, Nicodim rămase dureros de neclintit. În cădere, se lovise cu tâmplă de o bucată de vâslă pescărească, lepădată și uitată pe țărm de valurile marii atât de zbuciumate.     Parcă simțindu-se vinovată, ploaia spală acum, cu delicatețe, chipul senin al tânărului, de nisipul ce i se lipise pe obraz și care i se strecurase indiscret printre firele de păr.     Pe o balustradă de sub streașină farului, porumbelul alb își scutură neliniștit aripile firave, suferind în taină.     În cealaltă margine a litoralului, ostenit și cu spume la gură, calul ajunse în cele din urmă la porțile hergheliei și, agitat, începu să necheze și să se ridice pe picioarele din spate.     Zadarnic însă, pentru că zgomotul naturii dezlănțuite compromise încercările lui de a fi auzit de cineva. Deodată, prin freamătul furtunii răzbătu un nechezat, ce îl făcu să ciulească urechile. Era glasul puternic al fratelui său mai mare, pe care acum, dacă îl auzi, regăsi curajul de a face un gest temerar: scuturând vehement din cap și lovind cu crupa poarta ogrăzii, tânărul armăsar porni în galop către locul unde zăcea Nicodim.     Când ajunse la locul tristei despărțiri, Slobod își găsi stăpânul așa cum îl lăsase: întins și nemișcat. Se apropie de el și începu să răscolească cu copita, nisipul umed, nerăbdător să-și vadă din nou prietenul în picioare. Din păcate, Nicodim nu dădea semne să-și revină. Atunci, într-un gest disperat, roibul îl apucă de o margine a pantalonului și se luptă să îl tragă încet către casă.     După câteva minute, Nicodim, scrijelit pe față de ghiocul unui melc rotofei, gemu și rosti buimac:     - Gata, mamă, nu mai trage, că mă scol acum!     Încântat de reușita gestului, Slobod necheză puternic aproape de urechea jupânului său. Efectul fu neaștepat. Cavalerul Nicodim se ridică brusc în picioare și sări pe spinarea calului, strigându-i exaltat:     - Hai, amice, aleargă iute, căci Iordan are nevoie de ajutorul nostru!”