Volum deținător al premiului ”Cel mai bun thriller suedez al anului 2016” ”Nisipuri mișcătoare” este un thriller incisiv despre o adolescentă de 18 ani, Maja Norberg, acuzată de câteva crime comise într-o școală de la periferia bogată a Stockholmului. O dramă care ridică întrebări despre arhitectura complicată a dragostei, efectele dezastruoase ale sentimentului de vină și rolul justiției. Totuși, cum a reușit Maja, o fată simpatică și bună la învățătură, să ajungă cea mai disprețuită adolescența din țară? Ce a făcut, cu adevărat? Și prin ce concurs de împrejurări a ajuns după gratii? Fragment din roman: "Am țipat până a început să mă ardă gâtul și corpul nu mi-a mai funcționat, și, la douăzeci și două de ore de când am ieșit din acea clasă, am adormit, în sfârșit. Am avut nevoie doar de o criză isterică, un doctor în halat și o injecție în braț. Însă n-am dormit multă vreme. Și când m-am trezit, am auzit ciripiri în cap. Fragmente de muzică, versuri care veneau dintr-un loc pe care nu mi-l amintesc. Nu mai eram în „camera mea", locul în care m-au adus la început, ci în camera de izolare. Bineînțeles, n-am mai văzut o celulă de izolare până atunci, dar nu m-am îndoit că eram acolo. N-avea nicio fereastră. Doar o saltea din cauciuc pe pardoseală lângă o scurgere de mărimea unui capac de toaletă. Au crezut că o să vomit. O oglindă dublă încețoșată acoperea complet un perete. Supraveghere constantă. Am încercat să evit să mă uit în direcția aceea, la oglindă, deoarece mi-am dat seama că de acolo mă păzeau, de acolo, din spatele ei, de parcă eram un pește în acvariu. În schimb, m-am holbat direct la tavan. Am așteptat să cadă peste mine, să se înmoaie ca iaurtul, să se desfacă, să crape ca o rană și ca o mână să se întindă în jos prin gaură și să mă tragă de acolo, în sus, cât mai departe. Dar mamei și tatei nu le-ar fi trecut niciodată prin minte să facă așa ceva. Ei se temeau de mine, am văzut asta la spital, erau îngroziți. Fiica lor era o criminală, merită asta, trebuia să fie moartă, de ce nu murea? „Mama și tata mai trăiesc?” Acum înțeleg de ce s-a purtat atât de ciudat când am întrebat asta. Întâmplător, sunt o plângăcioasă. La filme. Când văd reclame cu bebeluși sau când cineva cântă atât de fantastic, ca toți cei din juriul de la emisiunea The Voice Sverige (Vocea Suediei) sunt lăsați cu gura căscată, se ridică în picioare și fac ovații strigând: „Acum! Noua ta viață începe acum!" Plâng când cineva se poartă frumos chiar dacă nu e nevoie, și când mă înfurii, însă nu reușesc să explic de ce. Sfârșituri nefericite la filme? Happy-enduri? Plâng. Asta genul de persoană care sunt. Dar atunci n-am plâns. N-aveam chiar niciun motiv. Un final nefericit e trist doar când există o alternativă, dacă pare nedrept. Nu și dacă e inevitabil. În acel caz tristețea nu-și are rostul. N-am crezut că voi putea să mai adorm. Am avut impresia că va trebui să zac pe saltea așteptând o veșnicie. Un pește de acvariu ajuns la mal. Însă, brusc, am simțit cât de transpirată eram. Leoarcă. În păr, între picioare. Înghețăm. Palmele mă dureau, atât de frig îmi era. Tremuram atât de tare, încât nu puteam să mă mișc. Nu era nicio pătura acolo, iar eu tremuram tot mai tare. Mă mânca pielea, Scalpul. Palmele. Apoi am cedat și m-am uitat la peretele cu oglindă. Erau oameni acolo, știam asta. Îi puteam simți mișcându-se dincolo de luciu, în spatele ei, peste tot prin jurul meu, uitându-se la mine chiar dacă nu-i puteam vedea. În jurul acvariului meu în care înotam, în care pluteam cu burta-n sus."
