Numara stelele

Numara stelele. O poveste din Copenhaga O poveste tulburatoare despre iubire, curaj si altruism, intr-o lume stapanita de frica.   Este anul 1943, iar pentru Annemarie Johansen viata in Copenhaga e un amestec de indatoriri pentru scoala, de lipsuri si foamete, totul desfasurandu-se sub privirea atenta a soldatilor germani aflati la fiecare colt de strada.
Citește tot rezumatul cărții Numara stelele... Curajul pare sa-si mai gaseasca loc doar in povestile pe care fetita i le spune seara la culcare surorii ei mai mici, Kirsti. Afland de raziile autoritatilor germane pentru ridicarea populatiei evreiesti, familia Johansen hotaraste s-o salveze pe Ellen Rosen, cea mai buna prietena a fiicei lor, dand-o drept propriul lor copil. Dar asta va fi oare de ajuns? Volumul a primit Medalia Newbery in 1990. Lois Lowry surprinde in cartea Numara stelele: O poveste din Copenhaga momentul in care ritmul vietii simple a doua familii – Johansen si Rosen – este intrerupt de umbletul soldatilor germani prin oras. Cu tinuta impunatoare, acestia starnesc groaza la fiecare colt de strada in timp ce cauta familiile de evrei pentru a le deporta. Annemarie Johansen, o fata de zece ani, e eleva, fiica, sora si prietena. Are teme de facut, o familie iubitoare care se chinuie sa gaseasca hrana in penuria cauzata de razboi, o sora de cinci ani – Kirsti – si o prietena foarte buna – Ellen Rosen. Cu toate lipsurile, fetele nu-si pierd spiritul ludic, iar seara povestile insufletesc casa. "Este mult mai usor sa fii curajos daca nu stii totul" este o fraza esentiala in carte. Parintii fetelor nu le divulga fetelor adevarata gravitate a situatiei. Inocenta lor si dragostea pentru celalalt le conduc actiunile - Alina Ioan   Fragment din romanul "Numara stelele" de Lois Lowry: “Inima incepu bata cu putere. Annemarie isi aminti ce-i zisese Mama: „Daca te opreste cineva, te prefaci ca esti doar o fetita mica si prostuta." Se uita la soldati. Isi aminti cat de infricosata se uitase la ceilalti soldati care o oprisera pe strada. Lui Kirsti nu-i fusese frica. Kirsti fusese doar o fetita mica si proasta, pe care atunci o iritase faptul ca soldatul ii atinsese parul. Nu sesiza pericolul, iar pe soldat il amuzase. Annemarie incerca din toata fiinta sa se comporte asa cum ar face-o Kirsti. — Buna dimineata, le zise ea prudenta. Soldatii o examinara din cap pana-n picioare fara sa spuna nimic. Cei doi caini incordati stateau in alerta, iar soldatii care tineau lesele purtau manusi groase. — Ce cauti pe-aici? o intreba unul dintre ei. Annemarie le arata cosul cu bucata de paine la vedere. — Unchiul Henrik si-a uitat pranzul si trebuie sa i-l duc. E pescar. Soldatii cercetara prin jur. Se uitara in spatele fetei si examinara tufisurile de ambele parti. — Esti singura? — Da, raspunse Annemarie, dand din cap. Un caine marai, iar ea observa ca amandoi se uitau la cos. Unul dintre soldati facu un pas inainte. Celalalt si cei doi care tineau lesele ramasera pe loc. — Ai plecat inainte de venirea zorilor doar ca sa-i duci pranzul? De ce nu mananca peste? Ce ar raspunde Kirsti? Annemarie incerca sa chicoteasca asa cum face sora ei. — Unchiului Henrik nici macar nu-i place pestele, zise razand. Zice ca toata ziua vede numai peste si toata ziua miroase numai peste. Oricum nu l-ar manca crud! zise strambandu-se. Bine, cred ca ar manca si-asa daca ar muri de foame. Dar el mananca mereu paine cu branza la pranz. "Asa, palavrageste in continuare, cum ar face Kirsti", isi zise ea. "O fetita prostuta." — Mie-mi place pestele, continua Annemarie. Imi place cum il gateste mama. Uneori il tavaleste prin pesmet si..." Citește mai puțin...