Prin nuvelele sale, Slavici aduce un elogiu învățăturii, muncii intelectuale, dar reușește să surprindă deopotrivă o întreagă societate, cu obiceiurile, problemele și tradițiile ei dintr-un anumit loc și moment istoric. În descrierile de natură dovedește sobrietate, apelând întotdeauna la sugerarea mediului întâmplării și nu la descrierea în sine a naturii.
Schițele și nuvelele lui Slavici, luminate adeseori de preocupări de ordin moral, aduc în scena personaje cu o psihologie lipsită de mari complicații, în adâncurile căreia ochiul scriitorului pătrunde și notează cele mai subtile nuanțe ale sentimentului, pe care le traduce sumar, într-un cuvânt sau un gest cu rădăcini adânci. (DIMITRIE POPOVICI)
Volumul de față cuprinde nuvelele: Popa Tânda, Scormon, Budulea Taichii, Moara cu noroc.
Fragment din nuvela: Popa Tanda
" În cea dintâi duminecă, părintele Trandafir ține o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popă cel nou. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decât aceea când vede că este ascultat de către alții și că vorbele lui prind rădăcini. Gândul bun se-nmulțește, cuprinzând loc în mai multe suflete, și cine îl are și poartă, mai ales atunci dacă îl prețuiește, se bucură când vede că-și face cale-n lume. Părintele Trandafir se simțea norocit într-acea zi. Niciodată el n-a fost ascultat cu atâta luare-aminte ca astă dată. Părea că oamenii aceia asculta ceea ce știu, dar nu știu bine, și-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i scoată sufletul, ca ușor să culeagă din el învățătură.
S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârșita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voiește ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieții, pentru că numai așa poate să o iubească și să facă bine într-însa. Omul care din vină să ori în urma altor întâmplări simte numai amar și necazuri într-asta lume nu poate iubi viața și, neiubind-o, disprețuiește în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc.
Ce fac însă oamenii leneși, oamenii care nu-și dau nicio silința, care nici mâna nu și-o întind ca să ia darul? Sunt păcătoși! căci nu numai dorințe avem, ci și pofte trupești. Poftele cele curate sunt date omului ca să le astâmpere prin rodul muncii; dorințe îi sunt date în suflet ca să cuprindă lume și Dumnezeu în sine și, fericit, să le privească. Lucrarea este dar legea firii omenești, și cine nu lucrează greu păcătuiește.
După aceasta, părintele a arătat cu vorbe care dau gândirilor chip viețuitor cât este de ticăloasă viața unui pieritor de foame, și a dat credincioșilor săi sfaturi, zămislite în mintea lui înțeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, în vară, în toamnă și în iarnă.
Oamenii au ascultat; în fețele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergând spre casă, ei vorbeau numai despre ceea ce auziseră în biserică și fiecare se simțea că un om mai mult decât până acuma. Erau poate mulți și de aceia care așteptau numai să treacă sfânta duminecă pentru că în cea dintâi zi de lucru să înceapă.
— Așa popa, n-a mai fost în Sărăceni! grăi Marcu Florii Cucului, despărțindu-se de vecinul său Mitru. "
