O familie aproape normala

Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame   În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viața lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apăra fiica, străduindu-se să înțeleagă de ce poliția o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuție subiecte dificile: Cât de bine îți cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?   Un thriller alert, care vorbește despre compromisurile pe care le facem pentru a împlini așteptările celor dragi. - New York Times Book Review   Edvardsson îmbină cu măiestrie tema sacrificiului și a vinovăției părintești într-o poveste de familie profundă și emoționantă. - Kirkus Reviews   Un roman captivant despre situații-limită și provocările psihologice pe care acestea le presupun. - Booklist   Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Loddekopinge, Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulți și adolescenți. Bestseller în Suedia, cu peste 150 000 de exemplare vândute, O familie aproape normală se află în curs de publicare în 30 de țări.   Când scriu, mă gândesc la mine ca la un actor. Trebuie să încerc să devin personajul care spune povestea și să folosesc limbajul lui. M-am simțit foarte bine scriind partea Stellei – dat fiind că e o fată inteligență, puternică și cu opinii ferme. Și foarte diferită de mine. - Mattias Edvardsson Fragment din romanul "O familie aproape normală" de Mattias Edvardsson "- E mai bine să discutăm cu el, a spus Ulrika, și după următorul antrenament s-a dus la Dino, despre care se zvonea că ar fi jucat și el handbal la nivel profesionist. Am rămas deoparte, în timp ce Dino o ascultă pe Ulrika. - Pari să te pricepi la asta. Vrei să fii colega mea? a întrebat-o Dino. Ulrika a fost atât de uimită, încât n-a mai putut scoate o vorbă. Când și-a revenit, a arătat în direcția mea și a spus că eu eram de fapt cel care se pricepea la handbal și că era sigură că aș fi putut deveni un antrenor foarte bun. - OK, a spus Dino, privindu-mă. Ai primit postul. Restul e istorie, cum se spune. Am condus echipa de la un succes la altul, am străbătut jumătate de Europa și am adus acasă atât de multe trofee și medalii, încât n-au mai încăput pe raftul Stellei. Amină și Stella s-au găsit repede pe teren. Cu finețe și naturalețe, Amînă îi păsă Stellei, care, până nu reușea să arunce la poartă, rupea și sfâșia linia de apărare, fără să cedeze. Dar instinctul de învingătoare avea și un revers. Stella avea doar opt ani când lucrul ăsta a ieșit la iveală pentru prima dată. În timpul unui meci de la Hladshallen. A primit o pasă că unsă de la Amînă, a rămas singură cu portarul, însă a ratat. Dar, apoi, când mingea a ricoșat, a prins-o și a aruncat-o în plină forță drept în nasul portarului, de la un metru. Firește că a izbucnit haosul. Antrenorul și părinții celor din echipa adversă au năvălit asupra mea și a Stellei. Nu era cazul. Stella nu-și orienta niciodată furia altă direcție decât spre sine însăși. Uimită de ratare, reacționase din impuls. Se caia deja, aproape distrusă."